La porțile tărâmului de nicăieri

Războiul este mereu un subiect ofertant pentru o carte. Dintre toate formele de război care pot exista, războiul civil, fratricid, este poate cel mai fioros și cel mai dureros. Samar Yazbek ne povestește exact despre un astfel de război în cartea sa „La porțile tărâmului de nicăieri”, apărută la editura Pandora M, în colecția Anansi Contemporan, în anul 2024.
Samar Yazbek s-a născut în Siria, în cadrul minorității alawite, și a studiat literatura arabă la Universitatea Tishreen din Latakia. A participat în 2010 la revolta populară împotriva regimului lui Bashar al-Assad și a fost nevoită să părăsească țara. Trăiește acum în Franța și este jurnalistă și activistă pentru drepturile omului. Această carte este povestea întoarcerii în Siria, în acea parte a țării declarată liberă. Din punct de vedere temporal, acțiunea se desfășoară în două mari perioade: prima în februarie 2013, iar a doua în august-septembrie 2013.
Trebuie menționat de la început că această carte a primit PEN Pinter Prize în 2012, iar traducerea în limba română este semnată de Laura Sitaru.
Volumul este o confesiune cu valențe de reportaj. Întoarsă în partea de nord-vest a Siriei, într-o zonă apropiată de Turcia, muntoasă, autoarea cunoaște viețile unor oameni care au crezut în dreptate și care, cu speranță în suflet, și-au dorit o viață mai bună. Acei oameni au fost nevoiți să-și vândă bunurile de preț pentru a se putea apăra. Au pornit o revoluție și au ajuns să trăiască coșmarul unui război civil, care atunci, în 2013, părea interminabil. Dacă stăm bine și ne gândim, nici acum războiul nu s-a terminat. Avem doar o pace relativă, cu unele zone de conflict.
Făcând parte din aceeași minoritate ca și președintele țării, autoarea este împotriva acestuia, un fapt mai puțin întâlnit într-o țară divizată pe criterii de apartenență comunitară, religioasă și tribală. Prin abordarea ei unitaristă siriană, ea devine un fel de mesager al înțelegerii.
Localitățile în care autoarea își pune viața în pericol sunt Saraquib, un orășel de munte aflat între Hama și Alep, aparținând de guvernoratul Idlib, cu o populație de aproximativ 30 de mii de locuitori înainte de război, cu o economie bazată pe agricultură și comerț, și o singură fabrică importantă de ciment, și un alt oraș numit Kafr Nabl, din aceeași zonă, aflat mai la sud cu câțiva kilometri, cu o populație de aproximativ 14 mii de locuitori, un alt punct al comerțului local, în special de legume. Între aceste două orașe, autoarea trece prin mai multe sate și cătune unde trăiește momente de tensiune sau de bucurie pură.
La prima vizită putem vedea, din atitudinea oamenilor, speranța și greutățile de zi cu zi într-o zonă de război. Este găzduită de o familie bogată, dar chiar și aceasta își asigură cu greu pâinea zilnică, apa și siguranța în fața bombardamentelor aviației naționale siriene, loială președintelui. Un buncăr ajunge să fie un univers în sine, cu personaje uimitoare, precum o fetiță, sau de-a dreptul inedite, precum o bătrână care nu vrea să-și părăsească casa, așteptând să moară în interiorul ei dacă bomba o va lovi.
Zbaterea de a înțelege pozițiile fiecărui grup conturează perspectiva Armatei Libere Siriene, a grupărilor islamiste moderate și, nu în ultimul rând, a grupărilor străine, puternic finanțate de statele din Golful Persic, care urmăresc alte interese, străine de cele ale sirienilor, după părerea autoarei.
A doua vizită este mult mai tristă. Frontul este acum mult mai fragmentat. Armata prezidențială câștigă teren, componentele Armatei Libere Siriene sunt tot mai antagoniste, iar noi jucători, precum Daesh și Al-Qaeda, au apărut pe scenă, având alte agende decât cele inițiale ale revoltei, la care grupările inițiale, atât cât mai există, au rămas fidele. Este un talmeș-balmeș de ideologii, idei și puncte de vedere, care amintesc de Turnul Babel. La a doua vizită, autoarea are nevoie de mai multă protecție din partea prietenilor locali, deoarece situația s-a deteriorat mult în ceea ce privește siguranța populației, a drumurilor și, mai ales, a femeilor. Este o lupă care amplifică toate aceste probleme, lăsând cititorul cu o spaimă în suflet. Samar Yazbek este o povestitoare de mare calibru, empatică și cunoscătoare a tradițiilor locale. Găsim un mozaic de etnii, religii și obiceiuri care uneori ne fac să ne gândim cu tristețe la ce a pierdut Siria din cauza războiului civil.
„Eu sunt povestitoarea care contemplă viețile voastre scurte și vă privesc așa cum s-a întâmplat în lungile nopți când râdeam și încercam să ghicim care dintre noi va încasa următorul obuz. Fac acest lucru pentru voi; este imposibil să nu vă amintesc, să nu transform poveștile voastre în stâlpi care leagă pământul de cer. Scriu pentru voi și despre voi: martiri ai revoluției siriene trădate.”
Putem considera „La porțile tărâmului de nicăieri” atât o operă literară, cât și un document istoric. Este istoria trăită, istoria unei trădări și, mai ales, istoria unei țări care a ajuns în infern, un infern din care pare că nu găsește o cale de scăpare.
Samar Yazbek, La porțile tărâmului de nicăieri, București, editura Pandora M, 2024, 304 pagini.