Liric

Robert Munthiu

Toamna

Copacii se mişcă

Ca o morişcă

Frunzele cad,

Amintindu-ne de când era cald.

Păsările plecând

Pe nori călcând,

Aşteptând nerăbdătoare,

Întâlnirea cu celelalte păsări călătoare.

Florile dimineţii

Primele ele se scoală,

Chiar dacă nu merg la şcoală.

Ele sunt polenizate

De albine fermecate.

Din ele miere se face,

Care nouă mult ne place.

Frumos parfumate

Foarte bine îmbrăcate.

Motanul Cobe

Într-o cutie băiatul a găsit,

Un motan ciufulit,

I-a dar lapte cât la şapte.

I-a făcut o scăriţă

Ca motanului Bobiţă.

Acum se joacă frumuşel,

Cu un băieţel.

Despre toamnă

Mai durează încă o lună

Până toamna se adună,

Pleacă cu trenul anotimp,

Ca să ajungă la timp.

Să ajungă bine iarna

Cu bagheta de zăpadă,

Împreună fac ninsori,

Lunecuş şi zurgălăi.

Ioan Pop

Stele moarte

Vezi,tot ce-aş mai putea iubi îţi oglindeşte chipul?

Te văd ca-n nişte cioburi mici de ape ca oglinda

Cum vii pe străzile de lut păşind încet ca visul,

Ca vietăţile din pod ce-mi rod,în taină,grinda.

Sunt mii de chipuri,şoapte,iar eu sunt tot aici,

Aştept să prinzi conturul real şi să-mi vorbeşti.

În ochii tăi din ochii-mi din ce în ce mai mici

Ies vietăţi de aur şi-ntruchipări cereşti.

Ascultă-le cum sapă,cum ard,cum strălucesc,

Cum mă pătrund,cum spală în lacrimi nori şi ciori,

Cum nasc în vânt dihănii,cum se hrănesc şi cresc

În ape şi din ape,cum se înalţă aripi de înger şi cocori.

Suntem atinşi de boala luminii şi,infirmi,

Alunecăm pe raze de lut şi seci,în vaduri reci

Spălăm cereasca haină bătuţi de heruvimi

Cu bice mari de spice la Dumnezeu în beci.

De-aici se văd mai lămurit „cereştile altare”,

Centauri,Lire şi Dragoni sunt biete pietre sparte,

Diforme capete de orbi lucind trudiţi în soare;

Şi tot râvnind lumina lor,te-ncurci cu stele moarte.

Fără baston

L-am văzut pe Isus,printre noi,stând la coadă.

Era sâmbătă,seara unui august sordid.

Se dădeau,compensate din prima decadă

A lui martie,muguri şi speranţe în vid.

Şi zaţ se fierbea la tarabe,cuvinte,

Insomnii,toate cele şi prime iubiri.

Păpuşi amputate,cu sau fără veşminte,

Căpătau înţelesuri şi noi însuşiri.

Un alt înţeles îşi găsi şi iubirea

Ce alături păşea,şchiopătând,centenar.

Şi iarăşi veniră solii morţii cu ştirea…

Şi iarăşi grămezi de moloz pe trotuar.

L-am văzut pe Isus adunând în tăcere

Însuşiri,înţelesuri şi bucăţi din amvon.

Avea să înalţe un Templu din ele,

Într-un zbor fără oase şi fără baston.

38 Baba oarba

Pe tavanul lumii şade,scorojită,o minune.

Mai să cazi cu tot cu stele,de te-ncumeţi să te caţeri!

E ceva stricat la streşini,şi-n distinsa plecăciune

Nu găseşti măcar o bâtă să loveşti sau să te aperi!

Vechi tavanul,şubred podul,Doamne,şi ce de strigoi!

Cerul tatuat-şi-adoarme Luna beată în hamac.

Stau pe malul unei scurgeri de nitraţi din doi în doi,

Şi mă mir cum trece încă poezia prin stomac.

Simt un gol şi tot acolo simt o piatră grea de moară.

Greu se vor pricepe unşii să ne mai alunge dracii!

Ni le vor petrece toate,după prapori,bunăoară,

Sau,atât de mari ce fi-vor,s-atârnăm de ei copacii!

Pe tavanul lumii arde ura într-un nor de smoală.

Arhitecţi,ca vai de lume,dau în gropi şi sapă-n streşini,

Plănuind de-a baba oarba temelii în vechea şcoala.

„Toate-s vechi şi nouă toate”,şi,de râs,Doamne,să

leşini!

Pe tavanul lumii luna strigă de dureri şi naşte

Constelaţii şi soldaţii trag în porci de strigă iarba.

Dincolo de tot ce-i carne,o primejdie ne paşte

Şi,din orice perspectivă,ne pândeşte baba oarba.

Fantastici Sisifi

De-ar fi-ntr-o zi ca taina mea s-o ştii,

Iubito,şi din toate de-ar fi din nou s-alegi…

Tu însăţi,dacă mâine ai înceta să fii

Odihnă,câte aripi mi-ar poposi pe crengi?

Mi s-ar usca stejarii şi ulmii ar trudi

Zadarnic în cariere de piatră,mori de vânt,

Spinări pe mări,fantastici Sisifi şi zeci de mii

De pagini n-ar cuprinde nici măcar un cuvânt.

Doar trupul tău respiră în aburi somnul greu

Şi straniu habitatul celui din urmă vis

În care tu eşti luna,iar soarele sunt eu,

În lunga lumii cale spre marele abis.

Departe sapă ulmii în stânci şi strigă iar

O pasăre a moarte de cruce sus în munţi.

Bătrânii cară leşul luminii spre altar

Şi se aude bocet şi strigăte la nunţi.

De-ar fi-ntr-o zi ca toate să le ştii,

Iubito,şi prin toate să treci cu-acelaşi gând.

Spinări pe mari,fantastici Sisifi şi zeci de mii

De pagini n-ar cuprinde nici măcar un cuvânt.

Lira şi Centaurul

Aduci,pe slugi,povara cuvintelor din rugi

Şi-n cercuri mari de ape corăbiile pier.

Spinări spre zări apucă şi-n săbiile lungi

Se oglindeşte cerul şi dinţii tăi de fier.

Ştiu cine eşti şi cine ţi-a dat puterea morţii.

Ştiu fiecare piatră şi râu din lumea ta.

Şi,chiar mai dinainte,cum o să cadă sorţii,

Ştiu,Doamne,cum pe toate le ştiu în lumea mea.

Tot ce mi-ai dat sfârşeşte în moarte şi se-mparte

În clipe cocoşate,pribegi moşnegi trudiţi,

Cuvinte,biete babe slujind în şapte arte

Absurdului şi grijii de bani şi de părinţi.

Plutesc şi viermi şi broaşte în pofta de mâncare.

Rânjeşte moartea-n toate icoanele şi zbiară

Dihăniile nopţii,halind în postul mare

Soldaţi şi laţi cârnaţii cu şuncă,bunăoară.

Mi-ai dat şi universul miliardelor de stele

Şi lunga lumii cale în jurul unei cozi,

Centaurul şi Lira să-i cânt iubitei mele,

Sub lună,despre calea miliardelor de plozi.

Of!,câtă poezie în toate şi pe şale

Mi-am sărutat iubita,încet şi,peste tot

Am pus ceva din mine,pe sâni,pe torsul moale,

Iar grijă nici chiar zilei de mâine nu-i mai port.

Virginia Brănescu

HARUL

Mi-a pus harul penelu-n mână

Şi m-am pierdut printre culori,

Din inimă boit-am flori

Şi-n pânze raze de lumină.

Şi m-am scăldat în zori de zi

Cu muzele în negru râu

Şi dorurile-mi curg pârâu

Chezaşe-n darul de-a iubi!

Şi am iubit ce-a fost frumos

Vieţii-am dăruit culori

Ascunse-ntr-un mănunchi de flori

Ce inimii i-au dat prinos!

TULBURAREA APELOR

Tulburarea apelor

Vine din adâncuri;

Din chingile rocilor

Şi tăcerile întunericului!

Susurul izvorului

Din aurul soarelui

Şi mângâierea vântului

Ce naşte dor

De tumultul apelor

Învolburate.

SIMBIOZA

Poezia şi cântul

Trăiesc în simbioză;

Ea-i dă lui cuvântul

Iar el, apoteoză!

Poezia şi cântul

Deschid porţi de dor

Şi cu aripi de înger

Zboară către nor!

Poezia sunt eu;

N-ai vrea să fii tu cântec?

NU-I DAT

Nu fugi, mai stai o clipă!

Despre toate vom vorbi;

Dintr-a inimii risipă

Vorbe dragi vor izvori!

Nu te duce! Suferinţa-mi

Dă târcoale ne’ncetat;

De rămâi, mi-adun voinţa

Frântă-n plâns şi în oftat!

Nu pleca şi Universul

Azi ne va scălda-n lumină

Şi vom accesa demersul

Către Pronia Divină!