Marilena Toxin şi indiscreţia unei biografii

Aud de multe ori sintagma devenită deja loc comun – „viaţa mea e un roman”. Cineva mi-a propus, de curând, şi nu-i singurul, să-i scriu memoriile sau propria-i biografie, care a urmat un destin foarte tumultuos şi merită să constituie subiectul sau obiectul unui adevărat roman.

Mi-a fixat şi dimensiunile şi preţul pentru efortul depus, cu condiţia să-i poarte semnătura.

Iată un tip pragmatic, îmi spun, care vrea să intre în literatură pe uşa din dos, fără să fi compus în viaţa lui o frază originală. Părea un om de afaceri, dar când i-am văzut scrisul de semianalfabet, mi-a venit să mă apuc cu mâinile de cap. Uite, domnule, cine are pretenţia să-şi pună apostila lui abia scăpat din chingile claselor primare, în contextul unei scriituri, în care, din când în când, mai figura litera mare în mijlocul cuvântului. Doamne, mare mai poate să fie ambiţia unui sferto-doct care nu se dă în lături de la cea mai jalnică impostură, numai să-şi vadă numele abia descifrabil (nu dintr-un exerciţiu al scrisului de reţete) ci, din cu totul alt motiv, acela al unei alfabetizări fugitive, făcută, probabil, la fără frecvenţă.

Cu totul alta, aş spune radical opusă, este cartea de ultimă oră a Marilenei Toxin – „Biografie indiscretă”, un top memorialistic, apărut în 2011 la Editura „Asachi” din Piatra Neamţ. De la început constatăm, ca lectori, că nu-i vorba de biografia autoarei, ci de avatariile vieţii unui erou care a trecut prin încercări ajunse la limita umanului şi a suportabilităţii, victimă a unei zbuciumate istorii şi a unui destin mai mult decât vitreg, care i-a marcat existenţă din anii tinereţii şi până la maturitate. Cartea se deschide cu un „Argument” al autoarei în care-şi motivează demersul epic de concepere şi realizare a volumului pe care îl apreciază ca fiind un „roman”, deşi, după propria-i mărturie, e mai mult o proză documentar-istorică de familie, unde „există foarte puţină ficţiune”.

Eroul central figurează cu numele de Gogu, dar dintr-o scrisoare a celei de a doua soţii, Minuţa, aflăm că îl chema Toxin Gheorghiu şi a avut gradul de plutonier major în serviciul administrativ al armatei. De fapt, a avut mai multe funcţii, între care intendent, furier, agent de legătură ş.a.m.d. Gogu avea, la cei 36 de ani ai săi, mai mult de 20 ca angajat în serviciul militar şi 11 de război, în calitate de combatant în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, a Ungariei şi a Cehoslovaciei de sub ocupaţia fascistă. Se trăgea dintr-o familie de militari, începând cu bunicul său, George, originar din Cernavodă, la care se adaugă fratele său mai mare, absolvent al unei şcoli speciale de subofiţeri şi tatăl său,, tot George, combatant în primul război mondial. Lanţul „trafic” al uniformelor se încheie cu cea a fiului autoarei, care, după absolvirea cu brio a Academiei Tehnice Militare, se află în perspectiva unei strălucite cariere în specialitatea „arme şi muniţii”, un alt motiv care stă la baza elaborării cărţii.

O mare parte o ocupă în economia volumului, perioada de 11 luni petrecuţi de eroul central, Gogu, pe frontul din Vest, când România a întors armele împotriva fascismului. Trezeşte un viu interes corespondenţa lui Gogu, aflat în dramaticele teatre de operaţii în Ungaria şi Cehoslovacia, campanie în care se află într-un permanent contact cu moartea. Memorabilă este întâmplarea fastă prin care scapă de la o moarte sigură, când, împreună cu încă 9 camarazi părăseşte la timp o locuinţă din cauza unor „roiuri” de ploşniţe extrem de agresive. La puţin timp după ce şi-au găsit culcuşul sub un nuc, afară, acoperiţi cu stele, casa cu „căpuşe” a fost bombardată şi pur şi simplu spulberată de pe faţa pământului. Atunci au înălţat cu toţii o rugă către Cel de Sus, suprema putere protectoare, care i-a scăpat de la o moarte sigură. Din acea locuinţă care fusese a unui preot, Gogu a recuperat o cruciuliţă cu Iisus Hristos răstignit, al cărui cap şi un braţ fuseseră retezate de explozie şi figurează, stilizat, pe coperta cărţii, precum şi o statuetă a lui Sf. Petru, şezând pe scaun care, la fel, a fost schilodită.

O altă situaţia dramatică prin care a trecut eroul central a fost tot în Ungaria, lângă localitatea Tiszailonka, când divizia sa a fost încercuită de trupe inamice şi a primit ordin strict să nu se predea, să lupte cu toţii până la capăt şi să-şi păstreze fiecare un ultim glonţ pe ţeavă.

Sunt momente limită care măresc la maximum interesul pentru lectură.

De pe front, Gogu se mai întoarce cu imaginea maiorului Radu, un mare patriot, căzut la datorie, zăpezile de pe crestele Munţilor Tatra, rezistenţa exagerată a nemţilor care au făcut, în ultimele zile ale războiului, multe victime în rândurile armatei române.

Acasă, abia a avut puterea să se bucure de întâlnirea cu Minuţa şi cu pruncul născut între timp, care era răsfăţat Ţucu. A început să-şi construiască o casă, în timp ce a fost numit şeful Biroului de Recrutare, funcţie ce stârnise invidia unui colonel analfabet, pe nume Balmez care, prin tot soiul de vexaţiuni subversive, reuşeşte să-l excludă din partid şi din cadrele armatei. Datorită atitudinii sale şi în civilie, acelaşi colonel meschin, reuşeşte să-i convingă pe noii oameni din Direcţia unei fabrici de textile, unde Gogu fusese angajat pe post de şef - Secţie Planificare, că-i un delapidator din avutul obştesc, aşa că, după un simulacru de proces, se trezeşte cu o sentinţă terifiantă, de şapte ani de muncă silnică pe şantierele morţii, la canalul Dunărea – Marea Neagră, punctul de lucru Poarta Albă.

Aşadar, după 21 de ani de militărie şi 11 ani de război în slujba patriei, pentru care a fost distins cu patru medalii, din care trei româneşti, de prim ordin şi una sovietică, cea mai înaltă, iată-l pe Gogu, protagonistul romanului, ajuns la canal, condamnat la şapte ani de muncă silnică, alături de alţi eroi care şi-au riscat viaţa pentru libertatea ţării şi a neamului românesc.

Aici, condiţii mizere, insuportabile, ale unei vieţi de exterminare, asemănătoare lagărelor naziste, zilnic mureau de subnutriţie, boli şi, în speţă, tifos exentematic, zeci, sute, mii, zeci de mii de deţinuţi. Apar şi câţiva zbiri torţionari, între care, unul dintre ei, cel mai sinistru, părea mereu nemulţumit de numărul prea redus al morţilor pe zi. Gogu fu salvat în ultimă instanţă de unul din comandanţii lagărului, un căpitan, fost camarad de front, care fusese numit şeful infirmierei. Angajat ca brancadier, Gogu reuşi să se redreseze fizic şi moral, beneficiind de mijloace mai civilizate de masă şi cazare. Din cei şapte ani, a făcut patru ani şi cinci luni.

Aşa a scăpat de infern şi a făcut un prim popas la părinţii săi din Cernavodă, de unde, la sfaturile tatălui său, a înaintat un memoriu la ministrul Apărării Naţionale, pentru a fi repus în drepturile sale legitime.

Romanul se termină cu reîntregirea familiei, pentru că, între timp, Minuţa a fost obligată să divorţeze.

Stilistic, romanul e în mare parte reuşit. Zic, în mare parte, pentru că mai sunt unele scăpări care afectează imaginea de ansamblu a naraţiei.

În primul rând, chiar dacă e un roman-documentar, de familie, trebuie renunţat la numele de Gogu, pentru eroul central al cărţii.

Un om care a trecut prin atâtea confruntări dramatice, chiar la limita tragicului, cu un statut moral atât de grav, ce merge până la solemnitatea eroicului, nu poate purta numele de Gogu. E o mare distanţă între nume şi caracter. Asta ţine de un elementar simţ al scriiturii. Toţi marii scriitori (ceea ce aici nu-i cazul) şi-au ales şi îşi aleg cu mare grijă numele personajelor, chiar în cazul unei proze documentare. E de reţinut aici excelentul studiu al lui Şerban Cioculescu legat de numele proprii în opera lui Caragiale, unde fiecare nume reprezintă o trăsătură dominantă de caracter. La marele dramaturg: „Gogu” şi „Goe” frizează ridicolul. Mai sunt şi scenele de iubire dintre Gogu şi Minuţa, cu romanţiosul lor siropos şi mai idilice decât în primele romane româneşti de gen, de la început de secol al XIX-lea, cum ar fi chiar „Tainele inimii” al lui M. Kogălniceanu, unde iubirea se consumă la nivel de clişeu, de declaraţii fade, anoste, de „amor” şi „fericire”. „Ion” al lui Rebreanu a fost ceva mai pragmatic şi mai credibil. Episoade romanţioase, chiar penibile, întâlnim şi în alte scene de iubire între personaje secundare. Mai reuşite sunt portretele care atestă la prozatoarea Marilena Toxin o profundă, obiectivă, matură şi reală cunoaştere a fizionomiei umane.

Aşadar, în ansamblu, cu minusurile şi plusurile sale, romanul (cam pretenţios spus), este un demers narativ meritoriu şi demn chiar de interesul unui lector avizat.