Medalion liric Lucia Sav

                                                Kairos                                                               

                                                         Se dedică preacuvioaselor Măicuţe

                                                         de la Mănăstirea  „Mihai Vodă” -  Turda

Clepsidra cerească-n cumpănă.

Străbătând puntea îngustă,

grabnic se cerne clipa-n veşnicie.

Soarele-n aureolă de nouri

îşi trimite palide raze spre lume:

o vale a plângerii surpată-n genune.

Haos, molime, pătimire.

O lume culpabilă rătăcind

fără de ţintă prin spaţiu.

Spectrale făpturi căţărate pe-o navă-n derivă.

Oameni încarceraţi, chinuiţi, umiliţi.

Credinţa şi speranţa, pierdute.

Virtutea aşijderi.

Întuneric.

„De unde oare osânda? Şi care e vina?

Spre care stea să-şi îndrepte privirea?

Şi cine să le fie călăuză?”

„Cu smerenie se cuvine cercetarea inimilor.

Înlăuntrul fiinţei se află răspunsul.

Acolo e taina. Acolo e vina”.

O aşteptare chinuitoare.

                         *

Şi zorii se iviră, limpezi, la vremea potrivită.

Soarele-n nimb sclipitor 

revarsă miresme de nard peste lume.

Tăcerea înminunată se frânse-n

sonuri mângâietoare şi cântări îngereşti.

Dintru sfânta zidire, se vestea  Învierea.

Atinsă de har, privirea împietrită se deschise spre Ceruri.

Şi ochii rătăciţilor se limpeziră,

şi ei văzură, dreaptă, calea

şi, vie, renăscu în inimi Lumina.

                                               Învierea

Şi noi ne-apropiam domol  de munte  şi  muntele se-apropia de noi.

Intrarăm pe calea îngustă, cu speranţă. Şi muntele se-nchise-n urma noastră.

Un tărâm mirific ni se aşternu dinaintea ochilor. Şi noi ne minunarăm.

Fragede ierburi  împânzeau ţărâna, şi noi ne limpezirăm privirea-n verdele  pur.

Frumuseţea  creaţiei  Domnului ni se arătă aievea. Desăvârşită.

Văzurăm primele păsări abia întoarse din tărâmuri mai calde.

Vesteau întoarcerea la viaţă. Vesteau  Învierea. Şi noi ne minunarăm.

Arborii încă nu înfrunziseră  pe coastele muntelui,

dar mugurii plăpânzi se-ntrezăreau pe fragede  ramuri.

Se vor deschide pe rând, fiindcă seva se-nălţa spre-mplinire.

Prin rămuriş, doar ploaia de aur ne surâdea cu blândeţe.

O pasăre măiastră se ivi în faţa noastră, şi noi ne minunarăm.

Strălucea înveşmântată-n  nemaivăzute culori.    

Ni se arătă doar o clipă şi grabnic se ascunse-n desişul  întunecat.

Înaintarăm. Câteva căpriţe ne tăiară calea.

În urma lor, şi păstorul. Bunul păstor ducea  în braţe un ieduţ.

Îi dădurăm bineţe, şi păstorul ne răspunse cu blândeţe.

Văzu bucuria-n privirile noastre şi se apropie de noi cu sfială.

Iedul  avea blăniţa neagră şi-n frunte-ntipărită o cruce mică, albă.

O făptură binecuvântată  cu semnul crucii în frunte. Şi noi ne minunarăm.

Am primit cu emoţie epifania  neaşteptatei  întâlniri, 

privirea iedului, blândă şi preacurată, mă-nduioşă până la lacrimi.

Şi bunul păstor văzu bucuria din privirile mele şi binevoi să mi-l dăruiască.

Întinsei mâinile să primesc darul desăvârşit. Un dar fără de seamăn,

o binecuvântare dăruită nouă în preajma  Învierii.

Dar cum să-l despart de maica lui? Şi cum să-l depart de bunul pastor?

I-am muţumit păstorului pentru mărinimie, dar am lăsat iedul în grija lui.

Ne vom întoarce negreşit  în munte, la frumuseţea  şi miracolul din ziua Învierii.

Făcurăm cale-ntoarsă spre lumea reală. Preacuvioasa măicuţă şi cu mine.

Şi muntele se-nchise-n urma noastră. Şi noi de depărtarăm.

Voi păstra cu sfinţenie-n inimă miracolul din preajma  Învierii,

fiindcă întâlnirea cu bunul păstor şi iedul cu cruce albă-n frunte

mi-a redat  speranţa  în mila şi îndurarea Celui Veşnic şi Sfânt.