MEDITAŢIE LA DUMINICA A-9-A DUPĂ RUSALII

Când pe marea vieţii începem să ne scufundăm Trei lucruri ar trebui să facem:
1)Să privim spre Dumnezeu ,
2)Să-L rugăm să ne ajute ,
3)Să avem Credinţă
Și cu toate aceste lucruri ne întâlnim în evanghelia duminicii de astăzi,care ne spune:,,Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.”(Mt.14,22-34).
Întâmplarea cu Petru este istoria fiecăruia dintre noi – tineri sau bătrâni, învăţaţi sau mai puţin învăţaţi, bărbaţi sau femei.Fiecăruia ne este frică de: trăsnet, întuneric, boală, că ne-am putea pierde serviciul sau de moarte. Frica este un sentiment care ne avertizează că se apropie un pericol. Din sfânta evanghelie de azi ni se spune că Petru mergând spre Iisus a început să se scufunde. Şi fiind pe jumătate scufundat, a întins mâinile şi a zis: “Domne scapă -mă!” întrebarea este: de ce a început Petru să se scufunde? Ne-o spune tot Sfânta Evanghelie: uitându-se împrejur şi văzând marea tulburată şi furioasă. De ce ? L-a pierdut pe Iisus din vedere. Şi-a pierdut din vedere ţinta la care trebuia să ajungă şi-n clipa aceea s-a produs o ruptură între el şi Dumnezeu. Ruptura s-a tradus în spaimă şi-n vecinătatea morţii pentru că Petru urma să se înece. Viaţa nu este deloc liniştită. Şi nu o dată viaţa unui om a fost asemănată cu o mare bântuită de valuri. Viaţa nimănui nu este aşa de uşoară. Cine oare dintre noi se poate lăuda că a avut viaţa numai ca un drum drept, limpede, nebântuit de praf, nebătut de vânturi, de furtuni sau de întuneric. Viaţa este o luptă permanentă pe care trebuie să o ducem în preajma noastră.Relaţia cu Dumnezeu este cea mai importantă. În experienţa lui Petru, la capătul drumului prin noapte şi furtună, se găsea Iisus Mântuitorul. Mântuitor înseamnă salvator. O singură secundă şi-a luat ochii de la Salvatorul său şi a pierdut echilibrul şi a început să se scufunde. Important este, dragii mei, ca fiecare dintre noi cu atâta multitudine şi varietate de preocupări să nu uite un singur lucru: să nu-L uite pe Iisus Hristos. În orice împrejurare ar fi, El rămâne ţinta noastră supremă. El este cel care ne aşteaptă la limanul cel neînviforat.Toţi avem o ţintă pe care n-am dorit-o și aceasta este moartea. Moartea este cel mai important moment din viaţa unui om. Mai important chiar decât naşterea. Prin naştere vii într-o viaţă de aici, pe câtă vreme prin moarte treci în viaţa de dincolo, nemuritoare, de aceea, dragii mei, experienţa lui Petru să ne stea în faţă întotdeauna şi atunci când în vâltorile vieţii suntem în situaţia de a ne clătina, de a ne descuraja, de a ne pierde, să ne uităm la Iisus şi chiar dacă vom spune asemenea lui Petru: “Doamne, scapă-mă!”, Iisus ne va întinde o mână şi ne va scăpa. El nu ne va lăsa niciodată în clipa în care ne gândim la El şi Îi cerem ajutorul. Niciodată nu ne va părăsi, ci ne va întinde mâna şi ne va salva. Fiecare dintre noi, mai tânăr sau mai bătrân, este dator să-și îndrepte propria viaţă şi să nu scape din vedere ţinta supremă care rămâne Dumnezeu, Iisus Hristos.Evanghelia zilei: Matei 14, 22-34, ne vorbește despre afundarea în marea vieţii,pe de o parte dar, pe de altă parte, ne reîncredinţează, într-un mod magistral, de faptul că Domnul este scăparea noastră.Sfântul Petru a strigat, în momentul când se afunda: ,,Doamne, mântuiește-mă”,sau ,,Doamne scapămă”! Și Domnul i-a amintit, în faţa temerii sale justificate că atunci când nu mai e nici o scăpare, credinţa în El ne mântuie. Credinţa noastră însă, e singura care ne face să trecem, ca pe o punte, peste această stare grea a vieţii noastre, a celor care suferim tot felul de privaţiuni și dureri.Încredinţarea în mâna lui Dumnezeu înseamnă simţirea harului Său și a conducerii Sale în viaţa noastră. Încredinţarea vieţii noastre lui Dumnezeu înseamnă să mergem și noi pe mare, fără ca să ne afundăm în durerea sfredelitoare a grijii pentru ziua de azi și de mâine.Însă Domnul ne propune altceva, mult mai profund și realist: îndrăzneala credinţei. Ne propune să mergem mai departe, chiar dacă ni se pare imposibil acest lucru, chiar dacă toate lucrurile ne stau împotrivă, chiar dacă, în mod aparent, nu mai avem putere să luptăm pentru viaţa și aspiraţiile noastre.Și, când ne luăm îndrăzneala de a ne lăsa în mâna lui Dumnezeu, se produce o mare schimbare în lăuntrul nostru: simţim că nimic nu ne mai atinge, chiar dacă greutăţile, în primă fază, sunt tot la fel de mari.Pentru că atunci, ca și Sfântul Petru, simţim că piatra credinţei nu ne afundă, ci ne face să mergem pe deasupra grijilor, a fricilor, a lucrurilor care ne panichează, pentru că nu suntem singuri.Mesajul Evangheliei de astăzi e că omul trebuie să înţeleagă că în clipe grele doar Dumnezeu poate să-I întindă o mână spre ajutor.Putem să fim în primejdie atunci când suntem singuri și ne bazăm pe propriile noastre puteri –uitând de Dumnezeu.Apoi am putea spune că toţi experimentăm frica. Frica este sentimentul care ne avertizează că se apropie un pericol. Cei care nu simt niciodată teamă, sunt bolnavi. Nu reuşesc să o perceapă. Tuturor ne este frică de boală, de pierderea cinstei, de moarte, de pierderea prietenului drag sau a locului de muncă. Ne este frică că vom greşi sau vom falimenta. Ne este frică să arătăm altora slăbiciunile noastre interioare. Asemenea lui Petru trebuie să învăţ să recunosc care sunt fricile mele, să le clasific, clarific, să nu le ascund şi să le accept: să îmi accept slăbiciunile. Frica îl cuprinde pe om în clipa când acesta uită de Dumnezeu şi nu se mai încrede în ajutorul Său. Iisus îl ceartă pentru necredinţa lui, dar în acelaşi timp, îl ia de mână şi îi salvează viaţa.Petru este icoana fiecăruia dintre noi: atunci când ne încredem în Domnul, progresăm în viaţă; când privim la greutăţile noastre, începe să ne fie frică şi ne scufundăm. Chiar şi atunci mai avem speranţă, ne învaţă pericopa de astăzi: “Doamne, scapă-mă!”. Este strigătul credinţei omului pe care Domnul îl ascultă, dăruindu-i pacea. Domnul îl învaţă pe om ca să nu înfrunte de unul singur problemele vieţii, ci să-L cheme în ajutor! Petru începe să se scufunde! Domnul permite acest lucru pentru ca fiecare om să înţeleagă că viaţa sa este salvată, numai în măsura în care are credinţă în Dumnezeu.De aceea mă opresc la versurile poetului care zic:,,multe ai pierdut în lume și vei pierde tot mereu,dar să nu-ţi pierzi niciodată credinţa în Dumnezeu”.Amin