Pr. Vasile Beni: Numai cu puterea dumnezeiască putem trece marea valurilor vieţii

Textul Evangheliei Duminicii a noua după Rusalii: „Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului”(Mt.14,22-34).

          Dragii noştri credincioşi!

           Dacă am fost atenţi la mesajul pe care vrea să ni-l transmită această Evanghelie, am putea spune că omul, atunci când are de trecut prin greutăţi, nu de puţine ori începe să se scufunde prin valurile vieţii şi îl cuprinde frica, iar atunci îşi îndreaptă gândul spre Dumnezeu şi strigă din adâncul inimii cu nădejde: „Doamne scapă-mă!”,  iar Dumnezeu, ca un tată iubitor, îi întinde şi ne întinde mâna ca şi lui Petru zicând: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Faptul că Mântuitorul întinde mâna lui Petru şi-l salvează din valuri, deşi îl mustră cu blândeţe, dovedeşte că Dumnezeu ne ajută în ceasuri grele  chiar dacă suntem nevrednici şi  puţin credincioşi.

Evanghelia dovedește încă o dată că, Creatorul este stăpânul creaţiei Sale şi creaţia ascultă de stăpânul ei. Marea se supune poruncilor Mântuitorului şi se linişteşte spre marea mirare a apostolilor.

Dacă vrem să comparăm corabia cu Biserica se cade să avem convingerea că toată ocrotirea şi liniştea sufletească o găsim în Biserică, în dreapta ei învăţătură şi în darurile ei. În afara ei sunt mari valuri şi zbuciume şi nelinişti sufleteşti. Pentru toate aceste binefaceri ale Bisericii asupra noastră se cade să-I mulţumim lui Dumnezeu, să închinăm toată viaţa Lui încredinţându-ne puterii dumnezeieşti asemenea apostolilor din corabie împreună cu Mântuitorul.

Numai cu puterea dumnezeiască putem trece marea valurilor vieţii. Când pe marea vieții începem să ne scufundăm trei lucruri să nu uităm: Să privim spre Dumnezeu, Să-L rugăm să ne ajute și să avem Credinţă în cei dragi și în bunul Dumnezeu, să ajungem cu linişte la casa noastră, asemeni Mântuitorului în ţinutul Ghenizaretului.

O pildă despre credință. Căpitanul unei corăbii ce transporta mărfuri sau pasageri, plecând odată pe mare, luă cu dânsul soția și copilul. Ținea mult la fetiță care nu avea decât câțiva anișori. Le luase ca să le arate, de pe vapor, Sfântul Munte. După două zile de drum liniștit, timpul se strică și valuri mari loveau vasul, gata-gata să-l scufunde. Era noapte când furtuna ajunsese în toată puterea  ei, iar călătorii înspăimântați nu credeau că vor mai vedea a doua zi soarele. Zgomotul furtunii se unea acum cu țipetele de spaimă și plânsetele oamenilor.

Fetița căpitanului, care adormise de cu seară, se trezi din cauza larmei și, pricepând că oamenii se tem să nu se scufunde corabia, întrebă:

- Dar tata unde-i? Tata nu-i la cârmă? De ce nu conduce tata vaporul?

- Tata este la cârmă, draga mea! – îi răspunse mama ei, ce stătea alături rugându-se mereu.

- Atunci de ce vă temeți? Nu știți că dacă tata e la cârmă vaporul nu se scufundă niciodată? Și fetița puse capul pe pernă, adormind imediat.

Dacă oamenii ar avea credința fetiței, că Tatăl ceresc este la cârma vieții noastre, nu s-ar tulbura niciodată în furtunile vieții. Când Cel ce ne-a zidit ne cârmuiește viața, ce teamă putem avea noi, care știm că țărmul nostru este Împărăția cea netrecătoare și cu Tatăl la cârmă ajungem în deplină siguranță la ea?

Apropiindu-mă de încheiere, m-aș opri la două strofe din pricesnele noastre bisericești care ne transmit și un mesaj:

„Pe Stâncă stau şi tremur câte-odată

Genunchi-s slabi şi inima s-a-ngrijora, 

Dar Stânca cea de veacuri neclintită.

Sub mine niciodată nu va tremura…..

Ridica-voi ochii mei la ceruri

De unde va veni ajutorul meu

Ajutorul meu de la Dumnezeu

Cel ce a făcut cerul şi pământul.

Amin!

Pr. Vasile Beni