Melania Cuc: Fericirea și nefericirea omului modern

Fericirea nu este mereu sinonimă cu veselia; uneori înseamnă o adiere plăcută de vânt, o clipă de pace, de liniște, de înțelepciune, poate fi o secundă în care dorințele se desprind încet de noi și, creștinește vorbind, ne lăsăm cu toată încrederea în brațele lui Dumnezeu. Pare simplu, dar pentru a ajunge la această stare de incredere toatlă în Divinitate, omul trebuie să ducă lupte cu propriul spirit și trup, cu moștenirea celor dinainte și cu provocările celor care vor veni după el.

Noi, oamenii de astăzi, suntem tentați să credem că, pe vremea când dușul era lux, iar hainele se schimbau mai rar, oamenii nu sperau la mai mult confort, că doar trăiau pur și simplu. Probabil că erau convinși că dețineau tot necesaul sau, dimpotrivă, simțeau că le lipsește ceva, fără să știe ce nevoi  ce puteau fi împlinite i-ar fi făcut să se bucure, să sărbătorească. Istoria omenirii a cunoscut suișuri și coborâșuri cultural-economice, perioade de pace și războaie, cataclisme și tare puține vremuri senine cu adevărat. Mereu au existat diferențe sociale, stăpâni și sclavi, iar individul, supus sorții, a avut la îndemână destui termeni de comparație.

Fericirea și nefericirea nu se măsoară cu balanța.

Nu ne putem imagina cum ar fi fost ca străbunii să fi avut așteptări imposibile de la viitor. Ceea ce proiectăm astăzi asupra trecutului, timpului lor, sunt, de fapt, propriile noastre deziderate de oameni moderni.

Fericirea zilelor noastre este echivalentă cu acumularea de bunuri, cu frumusețea, tinerețea, cu sănătatea noastră și a celor dragi. Nevoile s-au multiplicat în ultima sută de ani, ritmul vieții s-a accelerat, iar granița dintre necesar și suficient se estompează pe zi ce trece. Avem confort, acces, tehnologie, dar de multe ori fericirea, asemenea unei fata morgana, dispare și rămânem desnădăjduiți. Alteori ni se pare că fericirea este o marfă pusă la raft: alergăm, muncim, facem bani ca s-o cumpărăm și, când devenim „proprietari de fericire”, descoperim că nu era ceva de care aveam absolut nevoie.

Uneori suntem sfătuiți să investim în legături umane autentice – prietenie, iubire, empatie. Dar nu există  rețetar care să ne învețe cât suflet și câtă energie să punem în aceste conexiuni. Acționăm instinctiv, ascultându-ne vocea interioară, dar și urmând școli sau cursuri de „management al vieții”.

Pentru a înțelege fericirea, trebuie să privim și să recunoaștem nefericirea – lumini și umbre ale unui întreg. Fericirea dată de stimul material poate fi doar  surogat, așa cum și nefericirea omului modern, care are nevoie de psiholog și psihanaliză, este adesea un generator al durerilor trupului și ale sufletului.

Nu știm cine suntem? Ba da, știm. Ne cunoaștem limitele, dar vrem imposibilul și, asemenea îngerilor rebeli, riscăm să ne ardem aripile.

Nu putem fi în culmea fericirii dacă avem răni fie și numai la degetul mic, dar suferim mult mai mult atunci când sufletul este rănit de ambiții călcate în picioare, de drumuri prea lungi pentru atingerea unui țel sau de stacheta ridicată prea sus de mentorii ori angajatorii noștri, sau – mai periculos – de noi înșine.

Nefericirea modernă este una spirituală. Avem tot ce ne este necesar supraviețuirii – hrană, apă, aer, oameni în apropiere –, dar tânjim după norocul vecinului. Adevărata nefericire nu este lipsa bunurilor materiale și nici prăbușirea unui proiect personal iluzoriu, ci momentul în care ne aflăm în plin război cu noi înșine. Ziua în care nu ne mai iubim.

Dacă vrem izbăvire și căutăm echilibru și sens vieții pe care o avem, nu trebuie neapărat să fugim în pustie. Modernismul trebuie acceptat și trăit cu toate strălucirile hipnotice, cu mirările și grozăviile sale. Fericirea nu este un vis culminant și nici un sentiment efemer. Este un set de așteptări pe care trebuie să le ajustăm de-a lungul vieții: Ce am astăzi? Ce îmi doresc pentru mâine? Cât poate inima și sufletul meu să ducă? Toate cele ale omului se află într-un echilibru fragil.

Fericirea și nefericirea se rotesc ca ziua și noaptea. Înțelepciunea este să le acceptăm pe amândouă pentru a ști să prețuim ceea ce avem.

Scriam într-una dintre cărțile mele: „Nu mai pot supraviețui ca bunica, fără cafea și fără consiliere” (poezie.ro). Da, uneori și umorul este o binecuvântare. Pe vremea bunicii, fericirea încăpea într-o casă mică, cu pereți albi și o masă de lemn lustruită de palmele celor ce se așezau seara la cină. Acolo erau o bucată de pâine, o privire blândă, copilul care dormea alături, în leagăn. Oamenii, frânți de muncă, nu se întrebau dacă sunt fericiți. În suflet aveau credința și rugăciunea. Nu cunoșteau plictiseala. Tot de la bunica Varvara știu că „lenea este perna diavolului”.

Nefericirea de altădată se numea: foamete, frig, pierderea celor dragi. Era grea, urâtă, dar sinceră. Astăzi, nefericirea este mai degrabă o neliniște, un plictis, o lipsă de sens care se strecoară între două e-mailuri sau în liniștea camerei, după ce ecranul telefonului se stinge. Avem haine, mâncare, adăpost, dar ne lipsește înțelegerea cu sine; nu mai apreciem suficient legătura directă cu ceilalți oameni.

Eu, omul modern, nu trebuie să reinventez fericirea. Trebuie doar să o caut în gesturi mici, în adevăruri simple, în curajul de a mă opri o secundă din goana spre nicăieri.

În fond, cred că fericirea este momentul în care nu-ți dorești să fii altundeva decât acolo unde ești și cu cine ești. Nu este o stare permanentă și nici nu trebuie să fie pentrrru că te-ar orbi, ai ignora realitatea. Bucuria și necazul vin și pleacă. Adevărata înțelepciune este să nu le măsurăm intensitatea, ci să le recunoaștem și să le tratăm cu răbdare. Nu doar nefericirea e periculoasă – și o prea mare, nemeritată fericire poate, uneori, să ucidă, să dărâme vieți și împărății.

Complicat? Poate. Dar merită cel puțin să ne cunoaștem.

La vârsta și experienta mea profesională, încă nu știu dacă fericirea este un trofeu meritat sau doar un drum fără spinii cunoașterii.