M.Eminescu:”Iar când se va întoarce pământul în pământ...”(Despărţire)

Astfel se exprimă poetul aflat sub povara solitudinii fizice şi morale în impresionnanta sa elegie. ,,Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?” Metafora trecerii din lume se păstrează în sensurile ei multimilenare -ţărâna în ţărână să se întoarcă, iar „sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat.”- spune „Ecleziastul”. Grija pentru propriul corp uman este firească şi o aflăm chiar şi la vieţuitoare. „Numai pe tine te am, bietul meu trup..” se lamenta Lucian Blaga într-un moment de precaritate şi nelinişte biologică.
Mântuitorul IISUS HRISTOS, aproape de ceasul Patimei şi Jertfei, îşi consolează ucenicii cu o impresionantă alăturare situaţională: „Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grău, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce multă roadă,”(In.12.24)
Ideea că trupul este tot „un soi” de sămânţă, ce va suferi o situaţie transformaţională radicală la finele veacurilor, la arătarea lui HRISTOS, Dreptul Judecător, este unul din fundamentele creştinismului. Din această reunire a sufletului aflat în cer, cu trupul din mormânt, va rezulta o fiinţă nouă, măreaţă, asemenea trupului lui HRISTOS înviat. În plin comunism ateu, Nichita Stănescu metaforiza existenţa tot în aceste seme: „Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru...”- (în juvenila poezie „Noi”).
În ura disperată faţă de Biserică şi nobilime, Revoluţia Franceză a dorit să răstoarne tradiţia întoarcerii trupului în pământ în aşteptarea Învierii, reintroducând incinerarea păgână, abolită de creştinism, care a calificat-o ca un păcat împotriva trupului-„Templu al Duhului Sfânt” (Sf.Ap.Pavel). Negreşit că incinerarea este un act de necredinţă în HRISTOS, în Inviere, în viaţa veşnică şi nobleţea fiinţei umane, în însăşi imortalitatea sufletului, lăsat „pasăre fără cuib”. Trupurile oamenilor sfinţi fac şi azi încă minuni, vindecări miraculoase, nu urnele cu cenuşă din cenotafuri. Încă vechii latini intuiau că există o indestructibilitate a fiinţei umane „Non omnis moriar..:”(Nu de tot voi muri).
Pentru Dumnezeu nu este nicio dificultate a ne renaşte din cenuşă ori altceva, ca pe o pasăre Phoenix. Problema gravă este a credinţei. Mulţi martiri au murit pradă focului, dar sunt cinstiţi de Biserică, pe când actul voluntar este văzut ca un păcat atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Distrugerea prin foc se vrea a fi o desfiinţare, o anenatizare, focul fiind o armă împotriva gunoaielor, a viro-bacteriilor, a putrescidului, a ce este nociv şi primejdios.
Este de admirat atitudinea fără echivoc a Bisericii Ortodoxe Române. Ea a avertizat pe toţi că cei care calcă poruncile că se autoexclud de la orice servicii religioase..Dacă primează mai mult grija pentru averi sau alte interese decât veşnicia, fiecare e liber să adopte atitudinea de care este responsabil. De altfel, chiar în anul în care s-a înfiinţat Crematoriul din Vitan, în 1928, Biserica Ortodoxî Română s-a pronunţat clar. După puterea bolşevică rusă, ce a înfiinţat în 1923 la Sankt-Petersburg primul crematoriu, România a ţinut să fie- regretabil- a doua ţară ortodoxă care i-a urmat pilda, spre a dovedi că suntem cu adevărat un neam admirabil, dar şi... mizerabil până în zilele noastre.
Nu, ortodoxia nu umblă după o falsă „modernitate”.Ea nu modernizează decât metodele de înţelegere ale mesajului hristic, adaptate fiecărei epoci. Bisericile apusene, care în Evul Mediu trimiteau pe ruguri fiinţa umane cu nemiluita, în virtutea păguboasei „tradiţii”nu au de ce să se împotrivească atunci când unii îşi aleg acest mod de a-şi termina parcursul pământesc. O asemenea „modernitate” nu e de dorit şi nu stă –slavă Domnului- în tradiţiile Răsăritului.