Menuţ Maximinian – „Pe aripa cerului”

„Cogito ergo sum”

Aşa pare a zice persoana din fotografia de pe coperta unei cărţi, „Pe aripa cerului” scrisă de Menuţ Maximinian.

Fragmente de satiră spumoasă (Coajă de nucă, Super Preşe), alături de povestiri înduioşătoare despre persoane cu totul speciale (Irina, fata surdo-mută cu aspiraţii de manechin şi talente de creatoare de modele), „O poveste cu o zână frumoasă care încearcă să răzbată în această lume plină de răutăţi. O lecţie de viaţă venită de la un înger, care ştie să se bucure de viaţă” (Chipul).

Apoi, copilul pictor cu premii, dar fără un plămân: „la naştere a primit nota şase, la expoziţie nota zece… Nu poate sta în căldură, nu poate urca altitudini… dar ce poate el cu siguranţă este să fie învingător” (Copilul fără copilărie). Dar şi biserica „ca o adevărată mireasă a Domnului” şi un preot vrednic, care s-a întors în satul natal să servească şi, după ce şi-a renovat biserica şi casa parohială, a făcut şi un muzeu în care să rămână mărturie vie despre viaţa trecută a satului”, acum, când costumul popular a devenit doar un fel de etichetă, pentru un anumit tip de entuziasm folcloric” (pe aripa cerului).

Găsiţi acolo obiecte de interior, ţesături, unelte casnice şi gospodăreşti, obiecte de cult, dar şi sculpturi făcute în lemn, căci preotul e şi sculptor. Un asemenea om sfinţeşte locul, ducând civilizaţia satului din trecut în nemurire.

Dar satul e depopulat în urma migrării tinerilor la lucru în străinătate. Au rămas numai bătrânii. „Zeci de familii din satul părăsit au aşteptat sărbătorile de iarnă cu tristeţe, pentru că cei dragi plecaţi la muncă în străinătate nu au venit acasă. Pământul satului e pustiu, doina nu se mai aude, frunzele codrului şuieră a înstrăinare”… (Graniţă şi pită).

Deşi pare un tradiţionalist (etnolog), autorul înţelege şi modernitatea vremurilor, a legilor care pun în egalitate cu toţi, pe cei aflaţi în minoritate sexuală. „El şi el” este o poveste despre un asemenea caz, mai neobişnuit.

„Am vrut să arăt evoluţia vieţii de la vechi la nou”, a spus autorul cu ocazia sărbătoririi lansării volumului „Pe aripa cerului”.

Ataşat de tot ce este suferinţă şi cu admiraţie sacrificiul unora, pentru a ridica din cădere umanitatea (vezi „Chip de înger”) este Menuţ Maximinian un înger? Are şi greşeli? Are. E foarte greu ca la mai puţin de trei decenii să ţii tot timpul strâns frâul Pegasului!

Menuţ trăieşte intens şi sentimental orice întâlnire cu excepţionalul, e extrem de impresionabil şi cu o alcătuire fizică puternică, la vârsta tuturor tentaţiilor îşi cumpăneşte clar visul ales – acela de om al scrisului.

Fie el reportaj sau proză, dar în toate pune suflet, claritate şi mult discernământ. Şi, tânăr cum e, mai crede în dreptate şi se crede dator să lupte pentru ea. Iar vorba are aripi.

Şi mai e una: cu visul său înaripat (ziaristul e tot pe drumuri, scriitorul e tot ocupat) nu se poate restrânge la interesele personale. Arta cere sacrificii, dorinţa de autoperfecţionare e fascinantă. Şi Menuţ are această dorinţă, pe care a supt-o probabil cu laptele mamei.

Şi modul în care scrie pare cu totul rupt din suflet, şi îmbrăcat într-o haină a vorbelor bine alese- Pentru că satira lui e spumoasă excesiv, zeflemeaua e fascinantă, atractivă şi loveşte în ţintă cu fantezia artei pure. Dar şi când plânge pe strunele vorbei dureri nedesluşite de societate, plâng şi văile şi munţii în ritm cu vorbele, iar cerul se alătură cauzei.

Parcă-şi caută înadins şi în exces liricul (zice prof. V. Găurean).

Poate! Dar asta pentru că are şi darul de a citi în sufletul celor umili şi văduviţi de viaţă. Uneori cu riscuri. Se crede un Crist, un inovator, un revoluţionar? Nu cred! El vrea să fie ceea ce este, un ziarist, un scriitor, fiindcă asta este vocaţia lui şi nu şi-o poate scoate din suflet, din inimă. Când se dezlănţuie compasiunea cu forţă şi sensibilitate, dispare viziunea riscului. E Menuţ diplomat? Poate nu, dar e creştin în sensul ideal al cuvântului şi nu numaidecât aparţinând total unei anumite credinţe.

El crede în bine, în dreptate, în adevăr. Cu forţa şi căldura tinereţii sale. Şi, uneori poate călca neobservând pe rănile ascunse ale societăţii.

Menuţ face investigaţii tari în structura sufletului uman (observă scriitorul N. Vrăsmaş) şi chiar dacă uneori e prea optimist, o face fiindcă e încă foarte tânăr şi avântat. Dar, aşa cum e, dotat pentru meseria ce o practică şi drumul înspre arte, pare că i se deschide şi prin munca şi stăruinţa de care dă dovadă. Priviţi „Răsunetul”! Aproape jumătate e semnat M.M.!

Citesc şi recitesc volumul „Pe aripa cerului” şi nu mă mai satur! Fiecare cuvânt e prilej de hrană sufletească dăruită de un om pentru oameni! Şi-mi vin în minte cuvintele scriitorului profesor Vasile Găurean, care spune că dacă ar fi să se mai nască încă o dată, ar prefera să fie ca Menuţ!