Mihai Bujor în complementaritate cu satul său, Şieu Măgheruş

 Autorul, la puțin timp după lansarea primului volum la Casa Argintarului din Bistrița revine cu al doilea volum de poezii „Eu și satul”, prin preocuparea aceleași edituri Solon Bistrița. Mihai Bujor își îndreaptă ochii sufletului spre sat- acea matrice a devenirii sale cu care face o legătură emoțională. Trăitor în satul vatră Șieu Măgheruș de unde își trage hrana spirituală, dânsul percepe și asimilează valorile neamului românesc, transmise din generație în generație.

         Poetul prezintă în versuri, cu nostalgie, momentele trecute prin clepsidra timpului și privește scrisul ca o fereastră spre lume. În ele se regăsesc sentimente nobile de apartenență la satul în care își duceau veacul strămoșii și începe volumul cu poezia emblematică „Eu și satul”, sat care este mereu prezent în inima autorului și din care redau:„ Aici îmi este / Al meu crez...Cât trăiesc / În veci te cinstesc. Aici îmi plâng dorul / Pe aici mi-a umblat piciorul”. Autorul, prin acest titlu, ilustrează un spațiu geografic restrâns și prin poeziile prezentate își rememorează trecerea prin viață cu bucuriile și avatarurile ei, dar încă nu a terminat depănarea acestui ghem de stări sufletești reflectate în: Viața ca o luptă, Fântâna satului, La o feștanie, Poveste despre Măgheruș Șieu, Biserica ortodoxă la creștini și multe altele.

         Credința din strămoși este reliefată și în „Altarul bisericii ortodoxe”, amintind chiar încrustarea în lemn a anului 1869, relicvă rămasă în urma arderii altarului vechii bisericuțe din lemn.

         A trecut timp de la marii scriitori ai neamului din ținutul nostru: Coșbuc și Rebreanu, dar și Ion Pop Reteganul, ale căror versuri sau proză au rămas aureolate și azi. Ei au prezentat în operele lor, sufletul țăranului român.  Chiar, disertația lui Liviu Rebreanu în fața academicienilor, la primire în Academie, a fost: „Laudă țăranului român”. Este bine că mai sunt scriitori care se gândesc la țăran, precum poetul Mihai Bujor spunând în „Odă celui care lucrează pământul”: Aici îmi este  rădăcina, / Aici este al meu crez, / Aici îmi este copilăria./ Tu, care lucrezi pământul, / Valorezi cât infinitul.

         Poetul amintește, cu regret, datinile de marile sărbători: colindul, mersul după ouă roșii  de Paști, obiceiuri care aproape că nu se mai păstrează: Obiceiurile ce au fost și s-au dus, / Parcă nici nu ar fi fost / Cum s-a ajuns și s-a distrus / Această frumoasă moștenire?, întrebări care ne frământă și pe noi, nu numai pe autor.

         D-l Mihai  este o fire sensibilă care dă sens frământărilor interioare prin  versuri uneori cu rimă, dar mai mult în vers alb. Exemplu: În trăire bună / Trebuie petrecut, / Că nu știi / Cât de mult sau puțin ai de trăit.

         Domnia sa redă în ce scrie simplitatea vocabulei populare și este dezamăgit de schimbarea  numelor unor cuvinte considerate arhaice, dar cunoscute de către cei care sunt temelia satului: târnaț, prispe, ocol, pită și altele.

          Ca, la orice om, iubirea îi aduce dulci amintiri: Mai lasă-mă/ Ca să mai stau un pic/ La tine-n suflet (Tu, ființă).

          Speranța este crezul care-i liniștește sufletul: Tu ești aproape, / Îți simt mâna / Când mi-o întinzi / Când vine furtuna.

          Natura este măreață, este frumoasă în orice anotimp cu tot ce ne încântă ea. Sensibil la frumusețea florilor, o redă cu duioșie în: Flori de piatră, Floare albastră, Nalba etc. De exemplu: în poezia Floare albastră face o comuniune a gingășiei unei flori albastre cu starea sa emoțională: „ M-ai făcut să trăiesc, /   M-ai învățat să iubesc, / Floare albastră, floare albastră / Mi te-ai așezat în glastră”

         Din acest volum răzbate finețea și afecțiunea autorului pentru tot ce-l înconjoară. Sensul narativ este deseori prezent în poezii și m-aș bucura ca următorul volum să fie un șir de povestiri la care d-l Mihai are și talent de povestitor.

       ***                                                        

     Cuvântul Editurii Solon: În modestia sa, autorul nu se vrea și nici nu se crede emblematic în ceea ce scrie. Poezia sa este un modus vivendi, o realitate, o narațiune a secundei trăite, o condiție sine qua non a existenței sale.

     El nu vede încercările sale ca pe o „operă”, ci ca un lucru ce trebuie făcut cu migală, cu tact și de care are o imperioasă nevoie.

     Dorința sa de a compune poate nu este de la el, ci de la Cel care împarte cu dărnicie talanții doar celor aleși, iar în cumsecădenia sa el rămâne același, cu lumini și umbre: Mihai Vasile Bujor, trăitor din Șieu- Măgheruș, de la poalele Hederișului.

                  Dorin Radu Barna