Minunații noștri elevi

Era ziua mea de naștere. M-au anunțat  că vor să vină până la mine. Nu mai eram profesorul lor, nici dirigintele lor,  ei se așezau  pentru mine în categoria ,,foștilor elevi”, sintagmă pe care o accept doar din perspectiva lui Cronos. Elevii noștri rămân în sufletele noastre  ca o permanență.

Au sosit în apartamentul meu și am constatat că ei aparțineau unor generații diferite. M-au cadorisit cu o geantă. Probabil cadoul îi elibera de imaginea genții mele burdușită de cărți, pe care unii dintre ei se întreceau să mi-o care de la o clasă la alta. De fapt mi-o și botezaseră, ,,buzduganul”.

Surpriza cea mare a fost ascunsă în niște plicuri în care am găsit scrise gândurile lor la adresa mea. Cu emoție am lecturat, după plecarea lor, misivele dăruite. Dincolo de aprecierile lor despre anii în care am colaborat, aș zice  firești și uneori de circumstanță, cel mai mult  m-au impresionat cele referitoare la influența mea în destinul lor de elevi, de viitori cititori pasionați și de ce nu, de schimbător de traseu existențial.

,,Privind în amintiri” (Andrei Rodilă), pentru el orele de română s-au transformat ,,în orele de suflet” și din clasa a VI-a se simțea fericit ,,că cineva îi ia din timpul liber” pentru un supliment de muncă pentru ora de română. Calificarea lui  la faza națională a olimpiadei de lingvistică și premiul special al juriului la olimpiada de limba și literatura română, tot faza națională, au confirmat munca și pasiunea lui, deși el este elev al unui liceu militar.

Sonia Diugan, elevă la Liceul de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, mă invită de pe acum la operă, când ea va fi prim-solistă. În clasa a IX-a a uimit-o pe profesoara ei de română când s-a calificat la faza județeană a olimpiadei de română. Îmi scrie  că ,,am adus speranța printre băncile  dintre cei patru pereți” și că insistențele mele de a o împinge spre autodepășire (care la început i-au produs insomnii) au dat roade.

,,Eul liric cârlionțat”, Alexandra Cârlejan își amintește cu nostalgie de pregătirile pentru olimpiadele de română, de glumele  ,,noastre”, de epigramele instantanee ce le  ticluiam pentru ei. S-a simțit mereu încurajată. La colegiul din Bistrița, unde este elevă, se află în primele rânduri ale succesului.

,,Trădătorul”, Viorel Farcaș (fiindcă a pornit-o spre limba română și a virat-o spre fizică), nu uită că l-am îngropat în încredere atunci când i-am atribuit rolul lui Marius Chicoș Rostogan într-o piesă de teatru. Contaminat de ,,boala actoriei”  se crede ,,un mic Sergiu Nicolaescu”, plăcându-i să filmeze diverse aspecte din orașul Beclean.

Laura Kocis își aduce aminte că uneori ,,puteam sta la bârfe”, ca dovadă a prieteniei și a stimei reciproce și încă o dată remarcă rolul  profesorului de a stimula ceea ce este valoros în elevul său.

Laura Ghimici se simțea ,,teleportată într-o altă lume la orele de română”, îmi reamintește că explicându-le raportul realitate-ficțiune în opera literară, le-am spus că literatura este ,,o minciună dulce”.

Claudia Timoce mai simte și acum ,,cum ne ieșea gramatica prin urechi” și nu uită îndemnurile mele de evadare ,,din zona de confort”, fiindcă îi sesizasem  ,,potențialul” pentru limba română.

,,Găzărița”, Bogdana Moldova s-a împăcat cu această poreclă și se simte lovită așa de ,,un dor de orele de română din gimnaziu”.

Rahela Cristurean, căreia i-am fost și diriginte, apreciază și ea încurajările din cei patru ani de școală, suspină după rolurile din piesele de teatru și îmi raportează că are 16 ani. Fantastică vârstă!

Mara Pop (sadoveniana Marușca) simte că am reușit să-i învăț ,,să iubească ceea ce făceam”. Pentru ea am rămas ,,domnul diriginte”, cel care ,,mi-ați dat certitudinea că sunt pe drumul cel bun” pomenindu-mi că am implorat-o să scrie mai frumos ca mine. Rugămințile mele  s-au concretizat în nota zece la evaluarea națională, la limba română.

Alexandru Sidor îmi scrie pedant, direct, ca un politician care își pregătește discursul electoral de a doua zi. Îi plăcea că în orice problemă aveam un punct de vedere tranșant.

Melisa Mitican (Cristurean) rememorează ,,bătăile de cap” de la ora de gramatică. Un zece pe caietul cu lecturi particulare, a motivat-o să citească mai mult.

Radu Borza se revede în clasa I, când el era elev al soției mele Liuța și aparițiile mele în preajma lor îl făcea să se gândească la un balaur. A rămas uimit de biblioteca mea din garaj. Avea impresia (era în clasa a VI-a) că acolo se află ,,milioane de cărți”. Nu uită să se întrebe: ,,Oare le-a citit pe toate?”. Recunoștința lui post factum, s-a concretizat în concluzia: ,,m-ați împins de la spate, când majoritatea ar fi renunțat”. Radu s-a îndreptat spre chimie și presimt că pășește a ,,savant”. A fost și el  un ,,trădător”.

Probabil că cele scrise de elevii mei ar fi avut alt efect, concretizat poate în unele  schimbări, în ceea ce mă privește, dacă ele ar fi fost ,,lansate” în anii în care nu eram pensionat. Acum ele au devenit paginile unui album scris care te îmbracă în nostalgii. Vorba lui Andrei Rodilă, ,,privind în amintiri”, aceste mărturisiri sunt  dovada  a ce și cum și cât  poate influența un profesor pe discipolii săi. Cuvântul  aruncat printre ei a rodit atunci sau mai târziu.