Dani Rockhoff
Mirosurile dragostei
Mie, 02/19/2025 - 12:54
A absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii Babeș-Bolyai, Secţia engleză–română şi cursurile de jurnalism la London School of Journalism. Redactor în Germania pentru Radio BBC şi Hotnews.ro. Publică în ziarul Weekly Telegraph din Londra şi la revista Agero-Stuttgart.de. Fondează pentru Germania săptămânalul tipărit Curierul de Vest. Autoare a Editurii Humanitas.
Bărbatul solid, cu păr grizonant și alură sportivă, se grăbește pe străduța întunecată dintre blocuri. Doar la colț sclipește, chioară, lumina unui felinar. Gândurile îi sunt de-a valma. Tocmai se întoarce de la locuința părinților. În după-amiaza aceea, tatăl fusese luat de SMURD și dus la Urgențe. „Slavă Domnului, a fost o alarmă falsă”, se bucură el, încă buimac la gândul unei tragedii.
Căldura toridă terorizează întreg orașul, se înstăpânește implacabilă, sufocantă, peste tot ce mișcă nesăbuit, pe afară. Betoanele explodează de arșiță, lumea se târăște ca o iguană multiplicată de sute de ori, înspre un con de umbră sau o incintă cu aer condiționat.
Tatăl avusese migrene groaznice, cu atât mai periculoase, cu cât, nu de multă vreme, suferise un AVC. La Urgențe l-au consultat, plasându-l ulterior sub controlul unui neurolog. Dar situația nu s-a dovedit gravă, așa că pacientul a fost rapid externat. Acasă l-a dus fiul lui, bărbatul cu păr grizonant.
Încă îi stăruie în nări mirosul de urină, pe care tatăl, după AVC, o poate cu greu controla. E un miros înțepător, neplăcut, cu care se luptă de câteva luni, pentru a-i asigura tatălui necesara igienă. E un miros care, prin repetiție, se îmbibă în nări și în creier, ca un avertisment a ceea ce omul nu mai poate stăpâni, atunci când soarta l-a luat în colimator.
Dar oare l-a luat? Oare ne ia, într-o formă sau alta, pe toți, cândva? Și totuși, parcă nu e ocazia să filozofăm. E doar momentul unor gânduri, care îl învăluie pe grăbitul bărbat ca niște șerpi mici, de câmpie, benigni și totuși reci la atingerea lor.
El se oprește, își aprinde o țigară și vrea s-o fumeze din mers. Apoi se răzgândește și se oprește de-a binelea, căutând un loc de stat jos. În deriva gândurilor lui, și o bordură e bună. Pe stradă nu e niciun om, iar lumina palidă a felinarului nu-i strică intimitatea gândurilor. „De ce a trebuit să plece așa departe? De ce?” se întreabă bărbatul.
În Australia, bătrânul tată plecase în vizită, împreună cu mama, la fiul cel mic al lor. După câteva luni și un stupid accident al mamei, reîntoarcerea i-a fost ca un balsam. Însă nu pentru multă vreme, înainte de Crăciun suferind un accident vascular cerebral. Iar de atunci nu doar viața lui, ci și a soției și a fiului de acasă, s-au schimbat radical.
Doctori, medicamente, zile și nopți nedormite, suferință tăcută că nu poți ajuta destul. O revoltă surdă, că fiul cel mic e departe, foarte departe, biletele de avion sunt scumpe și oricum nu poate fi prezent acasă, în patrie, pe termen lung.
Bărbatul trage cu sete din țigară, de parcă otrava acesteia i-ar putea alina sufletul deja otrăvit. O stinge apoi, strivind mucul cu furie, de caldarâm. În secunda aceea, pe același caldarâm se aude intens, percutant, un zgomot de tocuri. „Sunt tocuri de femeie”, deduce bărbatul, analizând ritmicitatea și ascuțimea pasului. Se ridică rapid de pe bordură, își scutură de praf turul pantalonilor scurți și vrea să o ia din loc.
Însă în nări îi intră un miros. La început ușor, învăluitor, apoi tot mai pregnant, mai dulce, mai excitant. Își ridica privirea și în penumbră vede o siluetă feminină, drapată într-o rochie lungă și albă, de vară. Silueta se apropie, cu poalele veșmântului alb, fluturând. Ca o vestală, am spune, însă țăcănitul de tocuri și aroma provocatoare contrazic comparația.
Bărbatul adulmecă. În nările lui, mirosul vechi de urină și cel nou, de vampă, se contopesc. Boală și dorință, născute din suferință.
Femeia în alb e acum la doi pași. Bărbatul stă pe loc, înlemnit. „Oare se va uita la mine, singur pe stradă cum sunt? Oare îmi va zâmbi?” îndrăznește el să spere. Femeia în alb e în dreptul lui. Și se oprește.
Părul lung, castaniu, îi acoperă fața din profil. Din poșeta enormă, pavoazată cu sclipiciuri, se aude un sunet ca de manea. Femeia găsește, în sfârșit, telefonul și țipă cu glas strident: „Haidi, baby, nu mai suna atâta, că digrabă ajung și te întorși cu pidalili în sus”. Apoi o ia la fugă, în țăcănit și mai rapid de tocuri, ca zgomotul copitelor unei iepe albe, în călduri.
Ultimele stiri
Joi, 20:26
Un cerc pedagogic de poveste Joi, 12:14
Rugăciunile Părintelui Nicolae 
Cultura
Regulamentul celei de-a 41-a ediţii1-3 aprilie 2025 Organizatorul...
Comentarii
prof. Vasile G. -
Nu se poate alunga propriul întuneric stingând lumina altora. Nu toată lumea ne iubește, dar nici...
Ioan Mihali -
Odihnă veșnică Monseniorului! Multă sănatate urmașilor și în mod deosebit
colegului meu de clasă,...
Andy -
Hotărârea Curții Const. a României este corectă și era necesară, iar organele de drept să se...
Zaharia -
Felicitări și mult succes în carieră. De asemenea oameni are nevoie instituția. Devotament și...
Radu -
Anularea alegerilor prezidentiale din România a oripilat o lume întreagă. In discursul inaugural la...
Aniversări
În zi de naştere, adresăm calde urări de bine preacucernicului părinte FLORIN GORDON, preot paroh la Domneşti.
Bunul Dumnezeu să vă dăruiască har de rugăciune, preacucernice părinte FLORIN CELSIE, preot la Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din Prundu...
Este o dată importantă pentru domnul FLORIN SANDU SIMIONCA, primar al comunei Budacu de Jos, care îşi aniversează ziua de naştere.
In Memoriam
Când Dumnezeu venea pe calea ferată
Motto: ,,Credința noastră este viața noastră.” (Iuliu Hossu)
![[Valid RSS]](/sites/default/themes/rasunetul/images/valid-rss-rogers.png "Validate my RSS feed")
Adaugă comentariu nou