Moartea lui Alexandru Coşbuc a rănit grav sufletul poetului de la Hordou

Se împlinesc 105 ani de la trecerea în lumea drepţilor a lui Alexandru Coşbuc, unicul fiu al poetului de la Hordou, într-un tragic eveniment rutier, ce l-a rănit adânc pe poet, grăbindu-i trecerea după trei ani de la plecarea fiului, doar la vârsta de 51 de ani.

Poetul avea o relaţie de prietenie cu renumitul tipograf gorjean Nicu Miloşescu şi venea aproape în fiecare vară la vila cumnatului acestuia de la Tismana, unde îşi găsea inspiraţia. Era împătimit după Tismana, după vila „Setea”, proprietatea cumnatului lui Miloşescu. Coşbuc a tradus aici opera „Divina Comedia” a lui Dante, fiind un loc care-l inspira, având mereu alături familia, adică soţia şi fiul Alexandru, la care ţinea ca la ochii din cap. Aici, pe valea râului Tismana, lângă mănăstire s-a împrietenit cu oameni ai locului, printre care cu directorul  gimnaziului din Târgu-Jiu, Iuliu Moisil, un alt năsăudean cu care depăna firul amintirilor de pe băncile liceului grăniceresc. Avea în companie şi pe librarul Nicu Miloşescu, cu ajutorul căruia se regăseau în lumea cărţilor, un sentiment al datoriei intelectuale. Poate ei şi alţi prieteni au participat în ziua de 25 august 1915 la ziua de naştere a lui Alexandru, student, la împlinirea frumoasei vârste de 20 de ani. Sărbătoarea s-a transformat într-o înfricoşătoare dramă, deoarece în ziua următoare, 26 august 1915, trupul lui Alexandru a fost strivit într-un accident rutier, pe izlazul satului Tălpăşeşti, la kilometrul 9, între localităţile Băleşti şi Corneşti, pe un drum de gropi şi bolovani, s-a rupt bara de direcţie şi maşina a părăsit direcţia de mers, izbindu-se de un pom. Şoferul a murit pe loc, iar Alexandru a murit în drum spre spital, într-un car cu fân tras de boi.

Astfel, în oraşul trist luminile s-au stins. Poate este cineva care planifică destinele, care planifică întâmplarea. De atunci, în sufletul poetului a apărut o rană pe care nimeni nu a putut-o vindeca, rană care i-a întunecat curcubeul culorilor şi i-a scurtat viaţa  scriind versurile:

            „Ah, cumva să nu mi-o spuie

           Vreun duşman cumplit

            Că băiatul meu azi nu e

            Şi că a murit.

            Că-n schimbarea bruscă a minţii

            Eu l-aş omorî cu dinţii.”

„O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimîntătoare rană, care niciodată nu se poate închide”  a menţionat Nicolae Iorga.

Pe locul unde s-a zdrobit trupul fiului său, poetul a ridicat o cruce  înaltă de peste 2 m, confecţionată din piatră neagră, iar oamenii din partea locului au săpat o fântână, într-o formă ornamentală cu roată şi ciutură pentru a-şi astâmpăra setea orice trecător.

Ansamblul exprimă amintirile adânci şi înţelegerea filosofică a inimii  poetului, devenită neagră, de o înălţime dureroasă, fără margini, dăltuite cu elemente folclorice şi izvor de apă, toate legate cu pricepere de durerea nefericiţilor părinţi. În concepţia poetului, apa este un simbol, o limpezime nemurire, iar în cazul de faţă lacrimi. Lângă fântână, pe un stâlp de marmură, sunt scrise versurile:

„Dar de-i vrea, iubite tată, să le cânţi nemernicia

Cântă-le-o că eu din groapă neanunţat-o să te ajut.”

Visul lui Alexandru se împlineşte prin tinerii ce participă la Nunta Zamfirei cărora le spune: „Nuntaşule, opreşte-te o clipă şi amineşteţi de mine, că şi eu am fost odată trup şi suflet ca şi tine.”