Modestia şi firescul unui mare scriitor. Despre Petru Popescu, din nou

Săptămâna trecută, când TVR 1, la Telejurnalul de seară, dădea din greşeală o ştire transmisă şi cu o zi în urmă, despre căldura geotermală folosită la încălzirea apartamentelor din Beiuş, mâncam cozonac şi mă gândeam la cât profesionalism a mai rămas în televiziunea publică. Jonglam cu raţionamentul ironic că probabil ziariştii de la ştiri s-au molipsit de la cei care se ocupă de programarea filmelor la televiziunea publică, unde reluările au intrat în obişnuinţă.

La un moment dat, fiind cu ochii pe ecran, mi-a sunat mobilul. „Sunt Petru Popescu, de la Hollywood”, a rostit o voce destul de fermă, clară. Cu bucata de cozonac în gură, surprins, am bâiguit ceva sigur destul de penibil. Scrisesem nu demult un text despre receptarea sa şi vroia să mă cunoască şi să-mi mulţumească. Am povestit pe îndelete. Era curios cum este perceput de cei mai tineri, dacă ei prizează „Prins” sau „Dulce ca mierea este glonţul patriei”. M-a întrebat care roman de-al lui îl prefer, nu neapărat valoric. „Înainte şi după Edith”, i-am răspuns cu adâncă subiectivitate, ceea ce l-a surprins, dar mi s-a confesat că ţine la această carte primită nedrept. M-a întrebat de familie, dacă am copii, unde învaţă, şi altele, şi altele, o groază. Modestia şi firescul răzbăteau prin telefon de la mii de kilometri, un firesc şi-o modestie ce sunt specifice veritabililor oameni mari. Şi Popescu este un om ale cărui cărţi strălucitoare se vând în milioane de exemplare. Nici un strop de înfumurare, de simptome ale vertijului gloriei, de abordare a vieţii dinspre stratosferă spre sol. S-a interesat dacă ar merita să înceapă o continuare la „Supleantul”, story-ul lui de dragoste cu Zoia Ceauşescu. Merită, i-am zis, fără nici o îndoială. S-a interesat de romanul meu, „Zilele mele cu Renata”, şi nu doar din politeţe. I-am făgăduit că o să-i trimit un exemplar, însă l-am prevenit că este extrem de sulfuros, mai sulfuros decât „Înainte şi după Edith”, volumul lui structurat pe un erotism greu, ceea ce l-a amuzat. Cuvintele multe schimbate cu Petru Popescu au fost ca o strângere călduroasă de mână.

După acest dialog, sunt convins că mi-am câştigat un prieten. Aşa simt. În decembrie sau februarie, romancierul mi-a mărturisit că o să vină în România şi că doreşte să ne întâlnim. M-am oferit să-i organizez o întâlnire cu cititorii la Bistriţa. Până atunci, am căzut de acord să realizăm un interviu.

De ce am scris despre această întâmplare? Din două motive. După ce scriitorul Petru Popescu m-a cucerit de demult, acum m-a cucerit prin felul lui de-a fi şi omul Petru Popescu- ar fi primul. Al doilea- a fost unul dintre puţinele momente gazetăreşti în care am avut confirmarea că nu scriu degeaba, că merită să perseverez, că rândurile mele bucură pe cineva, că sunt utile în realitatea imediată.

N-am observat dacă ziariştii de la Telejurnal şi-au cerut scuze pentru gafa cu Beiuşul. Nu m-ar mira să n-o fi făcut. Aici, recunoaşterea unei erori sau slăbiciuni este considerată îndeobşte o multiplicare a erorii şi slăbiciunii. Nu un semn al tăriei de caracter şi valorii. Într-un interviu, Petru Popescu a recunoscut că a plecat din România şi pentru că i-a fost frică de Ceauşescu, nu doar fiindcă era conştient că o să urmeze o exacerbare a cenzurii în literatură. Câţi abonaţi ai vieţii publice româneşti sunt capabili de-o asemenea despuiere bărbătească a adevărului? Şi câţi dintre ei sunt cunoscuţi în lume precum Petru Popescu?