Moş Andrei, părintele sfiritual al poporului român drept credincios

Nu există ceva mai aproape de inima noastră de români şi de creştini în acelaşi timp, decât a ne aduce aminte şi a vorbi despre moşii şi strămoşii noştri, de acei oameni care ne-au năcut prin Evanghelia lui Hristos. Multe şi minunate au fost darurile pe care le-a trimis Hristos Mântuitorul ucenicilor săi, dar cel mai important dintre acestea a fost cel al Duhului Sfânt şi a propovăduirii cuvântului cel adevărat la toată făptura.Din această făptură au făcut parte şi moşii şi strămoşii noştrii iar cel înzestrat cu har, a cărui tălpi au umblat desculţe probabil pe ţărmul Mării Negre în provincia Sciţia Minor (Dobrogea de azi), străbătând o parte a gliei străbune a fost Sfântul Apostol Andrei Cel Întâi chemat.

Venindu-i sorţul îl găsim în străfundurile istoriei ca propovăduitor al dragostei, ca promotor al iertării iar ceea ce el a clădit acum aproximativ 2000 de ani a rămas statornic în ciuda vitregiilor istorice şi a răutăţii neţărmurite a unora.. Vatra străbună unde a ars permanent candela iubirii desăvârşite, candela credinţei neţărmurite şi candela statorniciei dumnezeieşti a rămas aceiaşi şi va rămâne cu siguranţă atâta cât vor dăinuii pietrele peşterilor, apa pâraielor şi drumurile ţării care vorbesc de numele său.

Sfântul Apostol Andrei, fratele mai mic al apostolului Simon Petru şi fiul lui Zevedeu, a fost originar din Galileia, mai precis din localitatea Betsaida. Din copilărie a fost iniţiat de tatăl său în munca pescuitului, îndeletnicire ce de altfel o practicau mai toţi locuitorii acelei localităţi din ea câştingâdu-şi existenţa. Pe lângă aceasta, erau foarte aproape şi de sinagogă unde în zilele sabatice învăţa legea iudaică.

Sporind odată cu creşterea va dobândi o înţelepciune extraordinară, dar totodată în suflet îi va încolţii şi dorinţa de a-i descoperii noua lege pe care profetul ascetic din preajma văii Iordanului o propovăduia clar şi lămurit: „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. În acest context se va alipi din ce în ce mai mult de Ioan Botezătorul iar Dumnezeu va arunca în sufletul lui tot mai multe mreje ale dorului de cunoaştere, în felul acesta devenind chiar ucenic al profetului. Este prezent şi în momentul botezului Mântuitorului iar atunci în sufletul său se produce marea schimbare, căci se îndreaptă spre noul botezat, spre Hristos şi cu o voce blajină dar în acelaşi timp fermă îl întreabă: „ unde locuieşti?” iar Mântuitorul îi răspunde: „vino şi vezi?”(Ioan 1, 39). Din acel moment universul tânărului se lărgeşte, legea iudaică devine insuficientă şi neîncăpătoare , făcânu-şi simţită prezenţa legea harului, legea iubirii şi tot unmiversul ajunge să încapă într-o inimă.

De acum apostolul Andrei este nelipsit de lângă Mântuitorului, devenind totodată şi martor la alegera celorlalţi apostoli. De asemenea este prezent la uciderea lui Ioan Botezătorul pentru care a lăcrimat şi aceleaşi lacrimi le varsă şi pentru Mântuitorul lângă crucea Golgotei şi apoi în preajma mormântului său. Întristarea însă se transformă într-o eternă bucurie în zorii zilei celei mari când Mântuitorul sfidând puterea iadului şi sfărâmând încuitorile le adresează salutarea „pace voua” . Mai apoi primeşte bucuria harică în suflet văzându-l pe Mântuitorul înălţat la ceruri alături de sfinţii îngeri, înţelegând pentru vecie taina cea din veac ascunsă şi de oameni neştiută. Într-un final devine desăvârşit formându-şi picioarele, simţirile, gândirea, în acord cu cel ce le-a poruncit zicând: „mergând învăţaţi toate neamurile....”.

După pogorârea Sfântului Duh, moment în care se produce hirotonia apostolilor, sorţii au căzut pe Andrei să propovăduiască în Asia, Pontul Euxin(Marea Neagră) şi sudul Dunării, iar tradiţia consemnează că a ajuns până în Ahaia. În prima călătorie misionară a sa pe care o întreprinde cu Sfântul Ioan, predică în cetăţile Asiei, învăţând pe oameni ce înseamnă iertare, umilinţă, smerenie şi iubire, întemeind comunităţi creştine în Antiohia, Efes, Elicori, pregătind astfel calea Sfântului Apostol Pavel. În anul 50 apostolul este prezent la Sinodul Apostolic după cum ni se mărturiseşte în faptele Apostolilor capitolul 15, versetele1-29, după care îşi începe a două călătorie misionară, înfăţişat ca un pelerin ce purta în mână un toiag cu care făcea minuni precum oarecând Moise în pustie.

Poposind în cetatea Sinopi, un pictor al timpului îl pictează, astfel fiind prima icoană a unui apostol. Tot aici, în această cetate a avut parte şi de anumite pătimiri fiind bătut şi smulgându-i-se unghile de la degete, însă Dumnezeu l-a arătat nevătămat, ba mai mult decât atât îl arată ca făcători de minuni, căci prin atingerea cu toiagu va învia un tânăr. De aici se va îndrepta apoi înspre cetăţile pontice, propovăduind câţiva ani triburilor traco- dacice şi sciţilor şi apoi în localităţile Deltei Dunării unde va înfiinţa şi comunităţi, la Histria, Tomis, Callatis şi Odesus. Până astăzi se păstrează în tradiţia, provenită din acel izvor nescris al graiului faptul că Sfântul Apostol Andrei şi-ar fi făcut o peşteră ce-i poartă numele, la basarabi- Mutfatlar, unde se descoperă celebrele bisericuţe rupestre. De asemenea în ţinutul Dervent, există până în ziua de astăzi o fântână ce-i poartă numele, ceea ce dovedeşte că în acest ţinut dacic a strămoşilor noştrii în care poetul Ovidiu lăuda acest popor dar îşi blestema soarta a aruncat sămânţa cuvântului întâiul chemat dintre apostoli. Cu siguranţă că va fi lăsat în aceste ţinuturi stăpânite de daci şi ucenici, dar şi preoţi şi diaconi cărora le va fi arătat că Zamolxe nu este adevăratul Dumnezeu, ci adevăratul părinte a luminilor şi lumina lumii este însuşi Hristos.

Evanghelia serăspândise în acest timp în întregul imperiu roman aşa încât împăratul Domiţian pentru a sporii autoritatea faţă de noii supuşi se va autodeclara domn şi zeu. Odată cu urcarea pe tronul Daciei a lui Decebal(97-106) relaţiile dintre Roma şi Dacia se înrăutăţesc. În acest context apostolul Andrei coboară în sudul Dunării, făcându-şi ucenici dar odată cu ei şi duşmani. Prin predica sa reuşeşete să o convertească la creştinism pe Maximila, o femeie romană a cărei frate pe numele său Egheat era mai mare la curtea imperială şi drept urmare era şi închinător la idoli. Auzind de această faptă porunceşte ca apostolul să fie prins, bătut şi abligat să tacă pentru ca într-un final să-l oblige să jertească idolilor.

Nereuşind toate aceste lucruri, ba din contră făcându-şe adepţi tot mai mulţi, căci istoria consemnează că pe zi ce trecea se botezau tot mai mulţi la noua credinţă, se va da o poruncă împărătească pentru ca: „cel ce aduce tulburare(apostolul) să fie răstignit” .

Cu toate împotrivirile noilor creştini Andrei va fi prins de persecutori, Bătut cu bicile de la cai şi dezbrăcându-l într-un frig graznic, căci era început de iarnă, va fi răstignit. Dând dovadă de o reală smerenie cere chinuitorilor să nu-l răstignească ca pe Învăţător şi astfel va fi răstignit pe o cruce de tei în formă de X cu capul în jos. La fel ca şi la răstignirea lui Hristos cei prezenţi încep să-şi bată joc însă apostolul urmând exemplul învăţătorului se ruga lui Dumnezeu de iertare şi cu un glas tremurând abia şoptit şi-a dat duhul zicând „pomeneşte-mă Doamne în împărăţia Ta”. În acel moment s-a iscat o furtună puternică iar cenuşa şi focul făcut în apropiere i-a orbit pe chinuitori.

Astfel în 30 noiembrie anul 87 s-a săvârşit apostolul Domnului la vârsta de aproape 90 de ani. Maximilia împreună cu Statoxis un tânăr convertit de apostol şi hiritonit episcop, au luat trupul sfântului şi punându-l într-o raclă l-au dus în bisericile ferite de executori. Bineînţeles că şi după moarte sfântul a făcut minuni nenumărate.

În secolul al IV-lea Constanţiu Clor, unul dintre fii lui Constantin cel Mare, a luat moaştele sfântului apostol şi le-a depus în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. Aici vor rămânea până în anul 204 când latinii le-au luat şi le-au dus în Italia. Abia în timpurile noastre mai precis în luna decembrie a anului 1964, moaştele lui au fost duse în Grecia şi depuse în catedrala mitropolitană din Patras. Biserica ortodoxă drept măritoare îşi prăznuieşte alesul în fiecare an pe data de 30 noiembrie, iar pentru noi românii este un praznic de suflet, în 30 noiembrie prăznuind pe cel ce ne-a aruncat sămânţa în ogorul sufetului strămoşilor noştrii, iar pe 1 decembrie proznuind românismul în sine.

În tradiţia poporului, moş Andrei, cum mai este el cunoscut reprezintă acea persoană de la care se încep darurile, iar pentru noi creştinii cel mai mare dar este pruncul din ieslea Betleemului. În folclorul Dobrogean, apostolul Andrei, apare ca un moş bătrân ce se întâlneşte cu colindătorii şi le dă o nouă veste, aceea că în urma sa va venii un alt moş de data aceasta, mult mai bătrân, Moşul Crăciun. Atât de elocvent sună versurile unei colinde : „moş Andrei, cel cu crucea cea de tei/ Cine cine-i moş Crăciun, moş Crăciun cel mai bătrân / moş Crăciun e tatăl vostru e şi Dumnezeul nostru”.

Într-un final putem spune că pentru fiecare dintre noi pomenirea Sfântului apostol Andrei e precum o candelă ce arde de 2000 de ani în altarul neamului străbun, înmiresmând viacurile româneşti cu mireasma Duhului Ceresc, a învăţăturii limpezi şi a credinţei curate, ce rodeşte zi de zi în această glie străbună.

Preot Aurelian Poptean

Mariselu