Moştenirea istorică şi lingvistică a lui Petru Maior în viziunea lui Gavril Istrate

        Familiarizat cu opera lui Petru Maior încă din perioada când era elev la Liceul ,,George Coşbuc“ din Năsăud, când profesorul său de limba română îi vorbea despre reprezentanţii Şcolii Ardelene, ca despre nişte apostoli ai neamului, care au pus în valoare ideea  emancipării politico-sociale a românilor din Transilvania, a originii latine a limbii române, a cunoaşterii trecutului nostru şi preţuirea lui, Gavril Istrate îi va dedica un amplu studiu în vremea apostolatului său la universitatea din Iaşi. Elevul renumitei şcoli năsăudene se număra printre cei mai pasionaţi cititori care aveau acces la Biblioteca din cancelaria profesorilor, unde poposea adesea asupra unor lucrări rare, ce nu puteau fi la îndemâna oricui. Din amintirile sale am aflat că opera lui Petru Maior a stârnit nu numai interesul istoricilor, ci şi al cititorilor de rând şi a circulat în special în Transilvania. În biblioteca sa personală  se află un exemplar din prima ediţie tipărită la Buda în 1812 şi altul din cea de-a treia, apărut în 1883 la Budapesta şi Gherla, exemplare care provin din casele unor săteni din Nepos, satul lui natal, din judeţul Bistriţa-Năsăud.  Ediţia a doua, tipărită în 1834 la Budapesta şi-a procurat-o la Iaşi, în vremea studenţiei. Un exemplar din prima ediţie s-a păstrat multă vreme în biblioteca parohială din Nepos şi altul în comuna Leşu. Alături de această carte, în multe biblioteci parohiale de pe Valea Someşului Mare se găsesc şi alte lucrări scrise ori tipărite de Petru Maior. Tot el spune că, ultima teză pe care a dat-o la şcoala din Năsăud a avut ca temă ,,Continuitatea românilor în  Dacia “ şi a fost inspirată din cartea lui Petru Maior , teză pe care a realizat-o în spiritul ideilor lui. Ajuns la facultatea din Iaşi, Gavril Istrate se dedică unui studiu amănunţit asupra personalităţii şi operei renumitului cărturar ardelean. Crescut, cum spunea Nicolae Iorga ,,ca orice fecior de român răsărit sub un smerit acoperiş de paie sau de ţiglă, pe acele paşnice şi bogate, idilice şi zâmbitoare ţărmuri ale Târnavelor, în umbra turnurilor vlădiceşti ale Blajului“, Petru Maior venea să apere ideea romanităţii şi a continuităţii poporului român, pe locurile pe care l-a fixat istoria.  După ce îşi încheie studiile la Roma în domeniul filozofiei şi teologiei, urmează Facultatea de Drept de la Universitatea din Viena şi devine profesor de logică, metafizică şi dreptul firii la gimnaziul din Blaj, dar din motive de neînţelegere cu episcopul Bob ajunge preot în Reghin şi protopop al Gurghiului, până anul 1809, când pleacă la Buda, unde avea să ocupe postul de cenzor al cărţilor la tipografia universităţii. Plecarea la Buda a fost hotărâtoare nu numai pentru Petru Maior, ci şi pentru poporul său, fiindcă, în felul acesta putea ,,lucra cu peana pentru neamul românesc” , publicând ,,cărţi de care au lipsă românii “. Este perioada când centrul tipografic de la Buda devenise locul cel mai important pentru tipărirea cărţilor şi răspândirea lor, atât în Ungaria cât şi în Ţările Române. Spre deosebire de ceilalţi corifei ai şcolii ardelene, Petru Maior n-a urmărit alcătuirea unei istorii generale a românilor, ci s-a oprit la o anume epocă din care a luat în studiu problemele capitale, cu scopul nu numai de a răspunde celor ,,ce vomitau cu condeiul asupra românilor “, ci şi cu intenţia, vădită, de a mobiliza toate conştiinţele în apărarea unei cauze care nu putea fi pierdută. Lui i se datorează acel climat atât de favorabil disputelor filologice şi istorice care s-a creat în Transilvania şi s-a extins apoi în toate provinciile vechii Dacii. Prin Istoria pentru începutul Românilor în Dacia, apărută în prima ediţie la Buda, în 1812, ca şi prin lucrările cu caracter lingvistic, cum ar fi Lexiconul de la Buda, s-a deschis un drum pe care îl vor străbate din ce în ce mai mulţi istorici şi filologi. Petru Maior avea să se dovedească, aşa cum spunea Sextil Puşcariu ,,mai puţin omul izvoarelor şi mai mult al argumentelor izvorâte dintr-o minte genială. El este apostolul care dă viaţă cărţilor şi aşteaptă cu nerăbdare să le răspândească acolo unde crede că este mai mare nevoie. Tot el constată că după un secol de la ,,unirea “ cu Roma, starea preoţimii este relativ aceeaşi, iar revoluţia lui Horia nu a adus nicio îmbunătăţire. Singurul câştig era unul de ordin moral, conştiinţa de neam, pentru a cărei cauză s-a dovedit un luptător neînfricat, un abil diplomat şi un polemist de temut, înzestrat cu o mare putere de pătrundere şi cu o logică, în argumentare, menite să-i dea câştig de cauză în majoritatea disputelor sale. Datorită acestor calităţi, Petru Maior a reuşit nu numai să frâneze pasiunea şi subiectivismul unor istorici străini, care, rând pe rând,  asaltau cetatea apărată de protopopul de la Reghin, ci şi să-şi scoată inamicii din luptă şi să creeze impresia că atacurile lor erau nedrepte.  Gheorghe Bariţiu spune că Istoria…  lui Petru Maior a avut un mare impact în rândul tinerei generaţii. Constantin Negruzzi şi I.H. Rădulescu considerau că  este o carte de căpătâi, care a deşteptat conştiinţa naţională. Aprecieri merituoase la adresa lui Petru Maior fac Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, care spuneau : ,, Dintre reprezentanţii Şcolii Ardelene, lui Maior îi revine marele merit de-a fi deşteptat duhul naţional şi lui îi suntem datori cu o mare parte a pulsului patriotic ce de atuncea s-a pornit în tustrele provincii ale vechii Daciii’’. Petru Maior este acela care susţinut, înaintea altora, că limba română îşi are originea nu în latina clasică, ci în latina populară. El a contribuit la înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, la stabilirea normelor ortografice, la îmbogăţirea vocabularului şi ordonarea lui într-un dicţionar şi a avut un rol important în problema structurii gramaticale a limbii noastre. Pentru a motiva şi mai mult importanţa contribuţiei sale în dezvoltarea limbii române literare, Gavril Istrate vine cu argumente lexicale, cu analize comparative pe text, dar n-a uitat să spună că marele învăţat a avut şi unele ezitări, sau mai bine-zis greşeli pe care şi le va remedia mai târziu, având în vedere spiritul timpului în care a trăit. Filologul şi lingvistul ieşean se numără printre  acei oameni de aleasă cultură care i-au adus aprecieri laudative asupra cărţilor sale şi mai ales a rolului pe care Petru Maior  l-a jucat în istoria culturii româneşti moderne.