George Coşbuc, la examenul de bacalaureat

La Gimnaziul superior fundaţional din Năsăud, examenul de bacalaureat la sfârşitul anului şcolar 1883-1884 s-a desfăşurat în două etape: între 14 şi 21 mai (stil nou) probele scrise la limba română, matematică, limba latină, limba maghiară, limba germană şi limba greacă, iar în zilele de 26 şi 27 iunie (stil nou), examenul oral.

George Coşbuc a susţinut examenul oral în ziua de 26 iunie 1884 şi a obţinut următoarele calificative: limba maghiară – „destulitoriu”; limba latină – „eminente”, istorie – „destulitoriu”, limba română – „destulitoriu”, matematică – „destulitoriu”, fizică – „destulitoriu”, la sfârşitul probelor scrise şi orale fiind declarat „matur”.

Redăm, mai jos, fragmente din lucrarea scrisă la limba română cu tema „Petru Maior, schiţă biografică şi literară”, pentru frumuseţea limbii şi pentru ecourile iluministe şi patriotice pe care le transmite:

„Un popor fără literatură naţională, fără cărţi naţionale, fără literatură şi istorie naţională nu este mai mult un popor”, a zis Eliade Rădulescu. Şi, în adevăr, cum se poate susţine un popor, dacă este lipsit de toate aceste mărgăritare, care pentru o naţiune constituie un monument solid, nepieritor?... În zilele bătrâne se înălţau ginţile prin puterea braţelor, deveneau mari prin duritatea fierului, însă cădeau tot aşa de repede, precum s-au înălţat, fără de a lăsa după ei vreo urmă de existenţă. Astăzi, însă, popoarele se năzuiesc a se face nemuritoare nu prin glonţul ucigător, ci prin puterea condeiului, prin scrieri literare. Oare-şi câştigau Grecii şi Romanii atâta de mare renume la posteritate, dacă nu ar fi avut pe Homer, Sofocle, Herodot, primii, iar ceilalţi pe Virgil, Horaţiu, Tacit? Eu nu cred.

Noi, Românii, încă ţintim acolo unde trebuie să ţintim, adică la câştigarea renumelui prin pană. Însă ca să ne putem ridica – condiţia sine qua non – avem lipsă de bărbaţi cu pricepere, rezoluţiune şi statornicie: avem lipsă de Horaţi, Herodoţi şi Taciţi! Ne trebuie literatură, dar mai presus literatură naţională, istorie. Am avut şi avem bărbaţi destui care şi-au sacrificat viaţa pentru viaţa Românului, care au fost pătrunşi de durerile naţiunii sfâşiate…

Între luptătorii aceştia un loc onorific ocupă şi va ocupa, cât va fi viu Românul, Petru Maior. El a fost apologetul românismului şi redeşteptătorul apostol a naţionalităţii noastre…

Destinaţiunea lui Petru Maior nu a fost aceea de a trăi şi a muri fără urmă; a fost aceea, însă, de a lupta pentru adevăr şi de a redeştepta naţiunea română din somnul şi letargia sa. Deşi timpurile în care a trăit Petru Maior au fost foarte vitrege, el, totuşi, şi-a putut da seama despre chemarea sa ca fiu al patriei române. În Muntenia şi Moldova erau pe tron acele lipitori din Fanar, care au supt tot sângele bietului ţăran român. Dincoace, era românul despoiat de drepturi… Inamicii noştri nu voiau a ne cunoaşte originea, se sileau a ne îngropa de vii, nu doar că ar fi fost încăpăţânaţi şi răi, ci mai mult din cauza că observau talentele Românului.

În atari împrejurări trăiam noi, când s-a născut Petru Maior. El a văzut starea noastră, a observat somnul nostru şi a jurat redeşteptarea Românului cu orice preţ. Dar cum? Unicul mijloc era pana. Maior nu şovăeşte, prinde condeiul, culege diferite date autentice referitoare la istoria naţiunii române şi compune „Istoria politică a Românilor”. Aceasta a fost o rază orbitoare în ochii inamicilor seculari ai noştri şi un răsunet în inimile româneşti. Petru Maior a fost primul care a cutezat să arate lumii că suntem strănepoţii Romanilor; a fost primul care ne-a dat o istorie completă şi bine ţesută românească. Auzind Românii de istoria lor, s-au cutremurat şi au simţit în inimi că încă mai trăiesc şi, dacă au dormit, se vor şi redeştepta.

Ca om a literaturii, Petru Maior a mai scris, afară de aceasta „Istoria bisericească a românilor”, care încă este prima şi un op de mare valoare. Fiind de specialitate teolog, a scris mult pe terenul bisericesc, aşa: „Didachie sau predici ocazionale”, apoi „Propovedanii sau predice funebrale”. Mai are el meritul filologic, căci şi-a dat năzuinţa de a restitui în limba română literetul latin, în loc de cel chirilic. A şi scris un mic articol despre această cestiune. A scris un dicţionar în 4 limbi, în companie cu alţi bărbaţi distinşi, care se numeşte „Dicţionarul de Buda”…

Scrierile acestea au mare merit şi o valoare internă nepieritoare; prin ele Petru Maior va trăi în inima Românului până când va şti să preţuiască literatura. El va ocupa loc onorific în panteonul literaturii române şi va rămâne apostolul românismului”.