Muzeul Grăniceresc şi Casa Memorială ,,Liviu Rebreanu’’, în amintirile Elenei Someşan

           S-a născut în  Nepos, la 17 iunie 1932, în familia învăţătorilor Ioan şi Lucreţia Lup de pe Valea Carelor, o veche şi legendară cale de acces spre Cetatea Bistriţei. În numeroasele mele întâlniri cu Domnia Sa, îndeosebi cele de la Timişoara, unde trăieşte de mai mulţi ani, am avut prilejul să-i descopăr viaţa  prin amintirile ce le poartă în suflet ca pe un adevărat talisman.

          În perioada ocupaţiei horthyste (1940-1944), familia Lup a fost nevoită să se refugieze dincolo de Carpaţi, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi dascăli care n-au acceptat să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile dictate de regimul instaurat. Şi-au părăsit casa şi au plecat mai întâi în Zimnicea şi, după câteva luni, au ajuns în Şugag, lângă Alba Iulia, unde au fost încadraţi în învăţământ. După 5 ani de înstrăinare de ţinutul lor, s-au întors acasă, reluându-şi activitatea la şcoala din Nepos. Aici au învăţat şi fiicele lor, Elena şi Emilia, cea din urmă devenind profesoară de educaţie fizică, maestră a sportului şi multiplă campioană naţională la înot.

           Elena a urmat Şcoala Normală din Năsăud, după terminarea căreia, în anul 1950, s-a căsătorit cu Nichifor Someşan, profesor la acelaşi liceu. Împreună cu soţul ei, a participat la reorganizarea Muzeului Grăniceresc Năsăudean, care se afla în actuala clădire a Jandarmeriei, au transformat vechea ,,şvardă’’într-un local de muzeu. Amândoi au pus mult suflet în achiziţionarea obiectelor ce oglindesc trecutul istoric al ţinutului, viaţa economică şi socială din acest colţ de ţară românesc. Mereu preocupaţi de îmbogăţirea zestrei muzeului, au cutreierat satele din jur, achiziţionând multe obiecte, dintre care, unele chiar  pe cheltuiala lor. În anul 1956, alături de alţi intelectuali din zonă, au pus bazele Casei Memoriale ,,Liviu Rebreanu’’ din satul Prislop, astăzi cartier al oraşului Năsăud. Elena îşi aminteşte de greutăţile pe care le-au întâmpinat în realizarea acestui demers, de opoziţia autorităţilor vremii privind aprobarea documentaţiei pentru construcţie şi, mai ales, de lipsa unui sprijin material: ,,N-am avut de nicăieri niciun fel de sprijin. Eu pregăteam mâncare pentru muncitori şi mă duceam de la Năsăud pe jos până la Prislop. Oamenii nu erau plătiţi, făceau un fel de muncă voluntară. Materialul necesar construcţiei l-am asigurat din pădurile localităţii, pentru care am fost ameninţaţi că n-avem nicio aprobare şi vom fi amendaţi. Eram bucuroşi că alături de noi s-au  aflat oamenii din sat, care au ţinut piept oricăror ameninţări. După ce s-a construit casa, având modelul celei vechi, eu şi cu soţul meu am achiziţionat multe din obiectele lui Liviu Rebreanu, printre care şi biroul lui, pe care l-am adus din Aiud. În anul 1957 a avut loc inaugurarea casei memoriale, în faţa căreia a fost aşezat bustul scriitorului, realizat în gips de către, Nichifor Someşan. Atunci am cunoscut-o pe Fany, soţia lui Rebreanu şi pe Florica Puia, fiica acestuia. În aceeaşi perioadă, soţul meu a făcut proiectul pentru moara din Hordou, pentru că cea veche era pe cale de dispariţie.

            În anul 1960, Nichifor Someşan a ocupat prin concurs un post de muzeograf la Muzeul Banatului din Timişoara, devenind în scurt timp, şef al secţiei de artă, ceea ce l-a determinat să se stabilească în acest oraş, împreună cu familia. În perioada 1962-1980 a predat Istoria Artelor la Universitatea de Vest din Timişoara, devenind o personalitate foarte apreciată în lumea universitară, având multe lucrări ştiinţifice publicate în revistele de specialitate.

             Din căsătoria Elenei Lup cu Nichifor Someşan au rezultat doi copii, Ioan şi Călin. Cel dintâi a devenit specialist în pictura bisericească şi în arta picturii moderne. A participat la realizarea picturii în mai multe biserici, inclusiv în biserica ”Nașterea Maicii Domnului” a parohiei Timișoara Iosefin. S-a stins însă din viaţă prea tânăr, când mai avea încă de făcut atâtea lucruri frumoase. Călin a îmbrăţişat cariera de profesor de istorie şi geografie şi a lucrat la catedră, în Timișoara, până la pensionare.

            În anul 1980, Nichifor Someșan s-a reîntors la Năsăud şi a preluat din nou conducerea Muzeulului Grăniceresc, iar familia a rămas la Timişoara. Ori de câte ori Elena venea la Năsăud, nu ezita să treacă pe la muzeu, retrăind din plin amintirile anilor petrecuţi aici. Viaţa ei s-a împletit mereu, într-un mod inconfundabil, cu Rugăciunea către Dumnezeu, căruia nu a încetat nicio clipă să îi mulțumească pentru fiecare zi din viață. Cât a fost în putere, a fost mereu conectată la viața semenilor și la nevoile lor. Lectura a rămas una din pasiunile ei statornice, de aceea este o adevărată plăcere să stai de vorbă cu Domnia Sa, pentru că îţi oferă clipe de bucurie şi învăţătură. A iubit şi iubeşte cărţile, considerându-le o adevărată hrană sufletească. A fost 47 de ani membră activă a corului ,,Doina Banatului” de pe lângă Biserica Iosefin din Timişoara, s-a implicat în acţiunile de caritate organizate de consiliul și comitetul parohial, face parte din ”Societatea Femeilor Creștin-Ortodoxe” din Timișoara, este plină de evlavie şi de aleasă smerenie, un adevărat model de femeie creștină.

            Și pentru că, la 17 iunie, a avut ziua de naștere, împlinind o frumoasă vârstă, îi dorim, din toată inima, ” La mulți și binecuvântați ani!”