Nicholas Kazan: Requiem pentru o Revoluție Pierdută

Revoluția Decembristă nu a fost o revoluție în adevăratul sens al cuvântului. Vechea rânduială nu a fost schimbată, dimpotrivă, agenții ei s-au metamorfozat într-o pătură de baroniadă ereditară, insidioasă, degenerată, mai periculoasă democrației decât însuși comunismul, ai cărui ciocoi au preluat puterea. Într-adevăr, Revoluția a fost o contra-revoluție, iar eșecul politic și socio-economic, vinderea țării la fier vechi și pierderea a cinci milioane de locuri de muncă a fost consecința evenimentului, în care timp noii baroni se îmbogățeau, în vreme ce structurile de stat se prăbușeau.
Și totuși, a fost o revoluție. Spre deosebire de țările vecine, unde surorile revoluției noastre au fost ocrotite de catifeaua schimbării, Revoluția noastră a fost înfășurată în sârmă ghimpată. Au murit oameni. Au căzut cu miile. E drept, nu s-au clădit baricade, nu s-a luptat ca într-o revoluție care nu se dă bătută până când întregul sistem este schimbat și soarta oamenilor transformată într-una mai bună. Românii și-au cules morții și s-au dus acasă, lăsând la putere o rânduială nefastă, subversivă, unacare și-a înfipt ghearele în conducerea statului, ajuns un hoit; căci, în duplicitate cu Biserica, Statul a recidivat; ortacii comunismului în alianță cu Biserica Ortodoxă Română au redus condiția românilor la una mai degradantă, mai retrogradă, în care minciuna și fariseismul au consacrat furtul național.
Dar pe morți, a lor memorie cine o cântă în amintire? Ei într-adevăr și-au jertfit viețile când au ieșit în stradă, când ulciorul comunismului s-a spart odată cu căderea Zidului în Berlin și prevestirea democrației ajunsese la noi…catifelată. Lupte de stradă n-au fost, dar bătaie a fost; s-au pogorât bâtele Hadesului comunist. Ele au bulversat speranțele democratice. O zală rece s-a lăsat din nou, asupra trupului firav, istovit, al unui popor blajin. Mineriada a curbat dorința Vestului de a ne reforma. Dar speranța n-a murit, pentru că speranța nu cunoaște moarte. Ea așteaptă!
Cu siguranță, forța care a întors roata a fost însăși Evoluția și, ca urmare, s-a petrecut un fenomen istoric fără precedent în istoria europeană. Dintr-un popor legat de glie, de slugi ai pământului, de subjugați ai domnitorilor și al unui cler nereformat, medieval, românii au ajuns să ia calea pribegiei, cu milioanele. România s-a rupt în cea de acasă și cea plecată în lume, în cea lăsată pe mâna ciocoilor și neo-fariseilor pe de o parte și cea a libertății occidentale pe de altă parte. O Românie care îmbătrânea acasă, plină de pensionari, țărani de subzistență, de tineri osândiți la biruri nesustenabile, o lume în regres social, în tăgadă, orbecăind într-o religiozitate beată. Dar în România din afară, tinerii lucrau pe rupte, în lumea largă, învățau limbi străine, se întreceau pe ei înșiși, trimiteau bani acasă cu miliardele, trăiau atât libertatea,cât și decadența ei,erau expuși atât la umanismul cât și la pluralismul democrației occidentale, învățau și… tânjeau. Tânjeau după casă, pentru că nu-i casă-n lumea asta ca și casa-de-acasă.
Totuși, Revoluția din 89 a fost, în fond, o Revoluție. A fost pierdută atunci, dar totodată a fost una cu efect întârziat. O întârziere de doar 25 ani, lucru normal pentru o țară cu totul atipică. Dar și morților li se cuvin explicații. Lor trebuie să le oferim ca răsplată altceva decât un behăit răsăritean, mai bine decât o spovedanie mioritică,sau minciuni și istorii încropite facil, livrate cu mănuși de catifea, cu “mândria” falsității, cu naționalisme ieftine. Lor li se cuvine să știe adevărul gol-goluț, adevărul verde-n față!
Dragii noștri eroi, așa să știți: Agentul Revoluției nu a fost unul născut pe plaiurile strămoșești. Noi băștinașii Carpaților întotdeauna am fost supușii altora și conduși de alții. Dar am supraviețuit, pe când alte popoare, de mare faimă, au dispărut și numai rafturile prăfuite ale istoriei îi mai amintesc. Noi am supraviețuit. Noi am existat. Evoluția ne-a favorizat întotdeauna și ne va favoriza în continuare: în capul aplecat ne-a stat puterea. Acesta este primul vers al cântecului de pomenire. Al doilea este că răsăritul n-a fost darnic niciodată, cu noi românii, un popor chinuit. Răsăritul ne-a întunecat rațiunea cu amăgiri, a fost direcția din care au venit “barbarii de tirani”. Răsăritul ne-a drenat ființa, ne-a sabotat viitorul. Vestul în schimb, Vestul ne-a ajutat la formarea conștiinței de neam. Vestul ne-a făcut să votăm cu conștiința!
Un neamț cu inimă mare a rostit acum mai bine de două sute de ani: “Salve parva nepos romuli”. Josif al doilea a murit de muncă istovitoare; un străin care a luptat pentru dreptatea românului, pentru emanciparea lui socială. Școala Ardeleană ne-a ridicat conștiința la un nivel decisiv. A fost limba și litera Vestuluicare a câștigat revoluția noastră culturală, cântată de unii, hulită de alții. Au fost tinerii români masoni, revoluționarii, pașoptiștii, junii care au creat statul român modern. A fost un neamț intransigent care ne-a manageriat statul cu corectitudine și rigoare. Au fost mințile descătușate și geniul român care s-auformat și afirmat în Vest după care au adus sămânța schimbării acasă; a fost spiritul țăranului român din Transilvania care s-a prezentat “la vot” pe câmpia de la Blaj, cerând drepturile sale. Și, în final, a fost Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 când Iuliu Hosu citea Declarația de Unire, acelaș Iuliu Hosu care condusese delegația care a pornit din fața Bisericii de la Coroana, din Bistrița, acelaș Iuliu Hosu care a zăcut în închisorile comuniste, la fel ca Iuliu Maniu, care urma să moară într-una din ele.
Răsăritul, căldură nu ne-a adus, răsăritul ne-a adus pestilență și suferință și mult crivăț uman. Răsăritul ne-a pedepsit, iar pe voi, eroii Revoluției din 89,v-a condamnat la moarte. Împotriva Răsăritului voi v-ați ridicat, împotriva sârmei ghimpate și crivățului siberian voi ați luptat. Șansa nu a fost a voastră. Dar iată, celor apropiați vouă li s-a oferit o nouă șansă, servită incremental, tot de către Vest. Libertatea de a călători, libertatea de a lucra în Vest, accesiunea la Uniunea Europeană; bunăstare pe care românii nu și-ar fi imaginat-o niciodată. Așa ne-a venit gustul democrației, lumea reformată, marșul progresului, zefirul civilizației…din Vest.
Vouă, revoluționarilor de la 89, vouă vi se cuvine mai mult decât vi s-a spus în cuvinte false, în pomeniri amăgitoare, în invocări râncede. Victoria alegerilor după 25 de ani a fost în primul rând cea a Vestului, a României din afară, batjocorită dar așteptând ore la rând ca să-și exercite dreptul la vot, în ploaie și frig; a fost victoria sentimentului uman incoruptibil, oglindit de tinerii din țară, a fost victoria științei și tehnologiei, a internetului, vehiculul comunicării; a fost victoria societății care s-a desprins de povara istoriei și converge în rostul uman, pe care doar democrația îl poate înfăptui, un drum deloc ușor, dar unul care însămânțează valori și culege roade. Vouă vi se cuvine această pomenire, acest cântec al dreptății, acest sentiment uman care bate în noi cu tărie.
Revoluția, cu toată furia, injuriile și resentimentele împotriva vechii orânduieli, ne-a ajutat să alegem între vlaga ramului și putregaiul istoric, între pârâiaș și mocirlă, între bob și neghină. Seva democrației curge acum, și, după 25 de ani, ne-am eliberat. Acum rămâne să curățim țara, și să trecem la treabă, să facem lucruri bine făcute. Asta este datoria noastră față de noi înșine și față de voi, Eroi Ai Unei Revoluții Pierdute atunci, dar pe care noi o vom continua!
Nicholas Kazan