Nicolae Băciuţ: „Nu poţi veni de niciunde decât plecând spre niciunde”

-Domnule Nicolae Băciuţ, dată fiind situaţia confuză a valorilor azi, „păcatul neglijării lăuntrice” (Andrei Pleşu) de care suferă omul actual, vă întreb, care trebuie să fie (să mai fie) relaţia culturii cu cultul şi a cultului cu cultura pentru ca legăturile lor să fie sănătoase şi adevărate? Pentru ca, din îmbinarea lor, să se mai reducă din înstrăinarea aceasta a lumii, în general, şi a societăţii româneşti, în special?

-Cultura are ca rădăcină, nu doar lexical vorbind cult(ul). Dacă mergem mai departe, cult(ul) asimilează (tot lexical vorbind, ura, rezultând... cultura! Excludeţi ludicul din acest exerciţiu şi reţineţi ipoteza.

Naşterea culturii din cult, cel puţin în spaţiul românesc, argumentează legătura istorică dintre cele două. N-aş putea spune că s-a rupt legătura dintre ele, dar nu mai sunt la fel de aproape ca la-nceputuri. Fiecare a apucat pe câte un drum şi şi-a conturat o biografie. Cât de importantă e religia, nu trebuie decât să ne întoarcem la o aserţiune celebră, care crea o perspectivă...  cultului: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!”. Era prea categoric, exclusivist, Malraux, dar rămâne ideea. Cultura se poate naşte din cult, dar şi cultul din cultură. Legătura este indisolubilă, relaţia este de consubstanţialitate. Orice mărire de distanţă dintre ele este păguboasă. Orice neglijare a sinelui, atât în sens cultural cât şi religios, naşte monştri. Avem libertate deplină să-l iubim pe Dumnezeu, nu prin ignoranţă, ci prin cultură. Spun truisme, dar nu aş vrea să se creadă că sunt deţinătorul absolut al unor astfel de evidenţe.

Cred că omul se naşte ca o fiinţă profund religioasă, lipsită de păcat, chiar dacă se naşte din... „păcat”. Cât poate fi ţinut păcatul departe de om poate fi decis şi prin cult şi prin cultură. Restul e ... educaţie. Iar educaţia pleacă de la „laptele pe care  l-ai supt!”

Trebuie asumată o condiţie a omului trăitor în cult şi în cultură. Cultul şi cultura, când merg împreună, exclud fanatismele de orice fel.

-Cineva spunea că trebuie să le dăm copiilor noştri două lucruri: rădăcini şi aripi. Cum ar trebui să se pună adecvat şi autentic şi spre întărire, astăzi, problema memoriei şi a tradiţiei? Apoi, cum le facem aripi?

-Un om fără memorie e ca o turmă fără păstor. Va rătăci toată viaţa, nu-şi va găsi un loc al său, nu va putea trăi autentic. Nu poţi exista fără să te raportezi la ceva. Te raportezi în primul rând la fiinţa din care te-ai născut, dar apoi te raportezi la trecut, vii de undeva, aparţii cuiva şi te îndrepţi spre ceva. Trebuie să ştii cine eşti, din legătura cu aerul, cu apa, cu pământul, cu căldura din care te-ai născut. Nu poţi aparţine lumii, dacă nu aparţii unui loc, care să te definească. Oricât de departe ai ajunge, profesional, social, cultural, depinzi de... izvor. Te defineşti însumând toate tainele pe care ţi le-a dat prima întâlnire cu lumea. Când ţi-ai pierdut legătura cu rădăcina, te-ai pierdut pe tine. Ştiţi, se spune, sunt boli care se vindecă cu apa de fântână de acasă. Cine a avut fântână şi nu a îngropat-o, mai are o şansă! Nu e un paradox, şi fântânile se îngroapă, dacă le seacă izvorul.

Eu mă gândesc să le dau nu numai copiilor mei rădăcinile mele, ci şi celor care mai cred în sacralitatea locului naşterii. Aş vrea ca din casa de acasă să fac un „centru memorial şi de studii etnofolclorice”. Chintelnicul meu natal l-a dat pe Grigore Pletosu, cărturarul care şi-a pus amprenta şi pe destinul lui George Coşbuc, preotul care e autorul unei „Dogmatici ortodoxe” în secolul al XIX-lea.

Apoi, ca să poţi să zbori ai nevoie de un punct de plecare. Nu poţi veni de niciunde decât plecând spre niciunde. De aceea există şi un dor al originilor, o nostalgie a lor, a locului. Nu poate exista om fără ţară, la care te raportezi chiar şi când ajungi... apatrid. Suntem frumoşi atunci când avem trecut, avem, memorie, avem tradiţie, când nu ne înclină orice vânt, când nu poate face din noi oricine, orice.

Fiecare din noi a visat, cândva să zboare... Unii chiar ajung să cunoască zborul. Cu propriile aripi. Nimeni nu poate să pună aripi aşa cum o face un părinte. Înţelegeţi prin „părinte” tot ce încape în acest cuvânt!

-Dan C. Mihăilescu, Andrei Pleşu, ca şi alţi intelectuali de azi şi de ieri, fac referire la “obsesia noastră identitară”. Dumneavoastră, care locuiţi şi vă desfăşuraţi bogata activitate într-o zonă etnic sensibilă, cum vedeţi această problemă?

- Dacă n-ar fi existat „obsesia identitară”, aici, unde am avut noi casă, în calea tuturor poftelor de pământ şi bogăţii, nici n-am fi existat azi ca neam. Toţi au muşcat din noi, cu poftă nesăţioasă, ca dintr-o halcă de carne. Şi încă muşcă, sub privirea debilă a celor care nu ştiu ce înseamnă istoria, dar s-au pus să facă istorie.

„Obsesia identitară”, o sintagmă altfel nefericită, este dorinţa de a supravieţui în patria de pământ şi în cerul de cuvinte al limbii în care te-ai născut.

Mărturisea mai ieri, un preot din Harghita, că s-a cutremurat când şi-a auzit credincioşii ortodocşi dintr-un sat vorbind între ei ungureşte! I-a întrebat ce sunt şi a aflat că sunt, totuşi, români, dar vorbesc româneşte numai la biserică!

Nu e obsesie aici, e disperare. Înlocuiţi „obsesie identitară” cu „disperare identitară” şi realitatea va fi mai evidentă. Mai adăugaţi şi ţara din afara ţării, românii care-şi pierd identitatea la a doua generaţie, după ce au plecat din... disperare existenţială în lumea largă!

-Domnule Nicolae Băciuţ, aveţi un deosebit exerciţiu ca intervievator (aveţi multe cărţi de interviuri)... mă interesează ce v-a adus această bogată experienţă şi cât de importantă este, după dumneavoastră, această dimensiune dialogală pentru om?

- Monologul este semn rău. Un om care vorbeşte singur e suspect. Are o problemă. Ne naştem cu nevoia şi dorul de dialog. La un an, nepoata mea, Carina, vorbeşte cu mine în limba ei, dar vorbeşte, dialogăm.

Dialogul a fost pentru mine decisiv. Şi scrisul e dialog. Scrisul adevărat! Pentru mine însă, ca scriitor, dialogul m-a făcut să mă înţeleg mai bine pe mine şi să-i înţeleg mai bine şi pe alţii. Sutele de dialoguri cu scriitori importanţi au însemnat înainte dialoguri cu cărţile lor. Multe din tainele scrisului pot fi aflate prin dialogul cu cei care deţin taine ale scrisului.

M-am simţit de fiecare dată, în dialogurile mele, în spirit socratian, plecând de la „Ştiu că nu ştiu nimic”, am moşit, în sens maieutic, atâtea gânduri, am ajuns la atâtea adevăruri...

Întrebările mele, în dialogurile mele, mi le-am adresat şi mie, nu doar interlocutorului. În „interviurile”/dialogurile mele, n-am fost instanţă, chiar dacă am vrut să aflu „adevăruri literare”. Ca dovadă, au fost destule cazuri în care eu, „reporterul”, am devenit intervievat. Au făcut asta şi Florin Mugur (pe nedrept trecut în uitare şi poetul şi autorul de dialoguri literare)  şi Laurenţiu Ulici...

-Aveţi o revistă culturală şi sunteţi foarte activ ca promotor cultural, ceea ce vă dă o imagine din interior asupra culturii române de azi. Care este, după dumneavoastră, starea ei reală şi cum vă apare (prin tinerii ei) mâinele ei?

- E uşor de simplificat şi etichetat. Şi într-un sens şi în celălalt. Nu e ca atunci când prezinţi „starea naţiunii” în cifre. Statistic, adunând cifre, scăzând cifre, adunând bani, scăzând bani, stăm bine, până la urmă.

Cultura însă, în substanţa ei, nu poate fi evaluată... contabiliceşte. Putem număra teatrele, muzeele, bibliotecile, galeriile de artă, casele de cultură, căminele culturale, putem lua pe rând, literatura, muzica, pictura, artele spectacolului, tot ce vreţi, ce credeţi că poate fi asimilat culturii – instituţional, ca resursă umană... Nu s-ar putea, totuşi, spune că stăm rău. Dar toate aceste energii trebuie să dea un rezultat, să se regăsească şi în civilizaţia acestui popor. Mă întreb care este impactul producţiei culturale, nu doar în privinţa creşterii unui patrimoniu, ci şi în creşterea gradului de educaţie şi de civilizaţie al semenilor noştri. Vulgarizând, se introduce ceva în maşina de tocat şi trebuie să iasă ceva... preparat. Cu sau fără condimente!

Dacă plec de la o realitate de proximitate, una care-mi este la îndemână, aş putea să alung mulţi „nouri negri”. Revista Vatra veche adună număr de număr tot mai mulţi şi mai diverşi colaboratori, stârneşte tot mai multe reacţii avizate, nu de circumstanţă, dându-mi şi încredere şi curaj, zecile de manifestări culturale la care particip mă pun faţă în faţă cu un public pe care-l simt interesat, dornic să-şi sporească zestrea de cultură şi spiritualitate. Ce mă derutează însă sunt vârstele consumatorilor de cultură: tinerii, până spe capătul adolescenţei, şi vârstnicii, cei care nu mai sunt activi profesional. Lipseşte mijlocul, cel care, până la urmă, înseamnă forţa unei naţiuni. Socialul e prea absorbant şi deturnant.  Dacă prima categorie pare mai degrabă lipsită de griji, iar ultima se mai amăgeşte să recupereze ceva din merindea pentru drumul cel lung, „mijlocul” are alte mize, alte griji.

Viitorul culturii stă şi în cei care fac cultură şi în cei care primesc cultură. Eu particip în diverse jurii la concursuri literare, la unele dintre ele participarea e dezarmantă, în sensul cel mai bun al cuvîntului: două-trei mii de tineri. Se întâmplă însă ceva derutant: pe măsura înaintării în vârstă, scade dramatic numărul celor interesaţi de creaţie, fiindcă aceasta nu le poate asigura existenţa. Se vede acest lucru şi în numărul celor care participă la concursuri de admitere în universităţi vocaţionale. Sunt tot mai puţini şi mai slab pregătiţi: vedeţi, nu spun mai lipsiţi de talent. Dar talentul nedrămuit cum trebuie nu dă roade, nu e valorificat la potenţial măcar rezonabil, dacă nu maxim.

În lumea literară în care mă mişc, nu mai sunt tineri. Mai ieri, Darie Ducan, Andrei Vornicu ş.a. erau excepţia de la regulă. Dar încep şi ei să nu mai fie tineri. Şi nu se vede nimic la orizont. Nu mai sunt cenacluri literare la nivelul şcolilor, dar nici la nivelul oraşelor. În condiţiile în care, pe tot felul de siteuri e plin de literatură, de... virtualităţi. Însă nu apar tineri scriitori, artişti plastici, actori, muzicieni pe care să-i simt că vor să intre în scenă. Mă refer la geografia de... proximitate, nu vreau să generalizez. Nu cred în generalizări!

Merg la întâlniri literare, dar nu mai văd actori care să vină la public cu recitaluri poetice...

De aceea, nu ştiu ce viitor va avea cultura română, pe ce mâini va încăpea. Nu se pot întâmpla minuni peste noapte, dar nici nu pot apărea valori din nimic. Simt cum cultura e trasă în jos de tot felul de inamici, concurenţi neloiali.

Dacă e să fiu foarte sincer, nu sunt foarte optimist.  Să credem însă, totuşi, în miracole?

-La Braşov aţi fost prezent pentru a media o întâlnire între cuvintele lui Nicolae Steinhardt (stârnite de dumneavoastră) şi locuitorii de azi ai acestui burg. Aţi denumit această carte de convorbiri „Între lumi”. Ne-aţi explicat titlul prin faptul că această carte e o aflare a lumii noastre obişnuite faţă către faţă cu lumea specială a lui Steinhardt. Titlul, însă, sugerează şi realitatea omului ca fiinţă a intervalului. În ce măsură credeţi că Nicolae Steinhardt era el însuşi „între” (Ioan Pintea mărturiseşte că iubea acest cuvânt) sau era deja „desprins”? Pe de altă parte, în ce măsură poetul, scriitorul, artistul, chiar omul de rând, e necesar să se situeze „între”?

- Aş fi vrut să dau acelei cărţi titlul „Întru lumi”, unde „întru” e în spectru noicean şi în perspectivă ontologică. E grea povara sintagmei „Devenirea întru fiinţă”. Nu e decisiv ce se întâmplă „între lumi”, ci „întru lumi”. Dar aş fi riscat prea mult, apropiind cele două orizonturi sintagmatice, „întru fiinţă” şi „întru lumi”, deşi în conţinuturile lor se pot regăsi multe elemente comune.

E importantă situarea noastră „între lumi”, dar încercaţi „întru lumi”, repetaţi sintagma şi veţi vedea cum musteşte de semnificaţii, cum deschide căi nebănuite „pentru „devenirea întru fiinţă”. Însuşi N. Steinhardt se situa nu „între lumi”, ci „întru lumi”. Acolo pot fi găsite modele ontologice. N. Steinhardt oferea prin propria viaţă, care include şi opera (şi biografia ei), modele existenţiale. Unul dintre ele era „modelul libertăţii” (şi nu e vorba doar de libertate interioară). Un altul ar fi „modelul credinţei”.

-O altă întrebare despre Nicolae Steinhardt. Vorbiţi în carte despre Steinhardt ca model pentru tineri, în ce măsură, însă, am putea vorbi de el ca şi model al culturii române, probabil similar modelului Cantemir pe care îl propunea Noica, ca o reuşită a relaţiei dintre idiomatic şi universal? Care ar fi lecţia unui model  Steinhardt în cultura română?

-Lecţia e simplă. Modelul la îndemână. Prin propria biografie, N. Steinhardt este un model. Nu a urma traseul unei biografii steinhardtiene e soluţia, ci a alege din cele trei soluţii din „Jurnalul fericirii”. Pentru mulţi, azi, soluţia a treia, a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovsky, trebuie asumată cu luare aminte: „Cu cât îţi merge mai rău, cu cât greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunericul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie”.

-Domnule Nicolae Băciuţ, aţi făcut două pelerinaje la Muntele Athos, scriind şi două cărţi cu referire la acest spaţiu deosebit. Ce comunică acest laborator spiritual din „alt veac” unui artist de azi? V-am auzit, cu uimire, spunând că nu mai doriţi să vă întoarceţi niciodată la Muntele Athos, ca să vă rămână în amintire ca o icoană, ca să nu coborâţi experienţa athonită din absolut. Este suficientă  o singură  întâlnire cu centrul? Te poţi dumiri doar o dată? Înseamnă „unic” o singură dată?

-N-am făcut decât un singur pelerinaj, chiar dacă au părut însemnările mele în două volume diferite. Şi nu am scris decât o singură carte: „Muntele Athos din Muntele Athos”, calchiind sintagma „Lumină din lumină”. E adevărat, am reluat textul şi l-am integrat într-o lucrare mai amplă, „Credinţă şi ortodoxie”.

Nu ştiu dacă mai am puterea să fac încă un pelerinaj la Muntele Athos. Lucrurile s-au derulat atât de deosebit, încât   n-aş risca o a doua întâlnire care să „degradeze” cumva impresia primei întâlniri. Nu doar compoziţia grupului e determinantă într-un astfel de pelerinaj, ci şi cine e Păstorul. Grupul nostru de pelerini a fost condus de actualul mitropolit al Clujului, Î. P. S. Andreicuţ, care are o foarte bună trecere la Muntele Athos şi de care mă simt foarte apropiat. Impresia a fost atât de puternică, emoţia unică, încât n-aş vrea să mai risc. Tot ce am simţit a fost atât de înălţător, copleşitor... Ar putea exista o variantă extremă, pentru care nu ştiu dacă mai e timp, dacă mai e posibil: a doua întâlnire şi ultima, definitivă, rămânerea acolo. De-acolo, dacă ai simţit ceea ce am simţit eu, nu merită să te mai întorci!

Nu ştiu dacă Muntele Athos e un centru, cum sugeraţi, dar, cu siguranţă, e o Scară la cer!

-V-aţi întărit statutul de hagi şi prin pelerinaj în Ţara Sfântă? Cum a fost? Care este folosul spiritual, sufletesc, terapeutic al pelerinajului? Ar trebui să facem şi noi cu toţii, ca musulmanii, măcar o singură dată un astfel de drum?

-Cu siguranţă, orice creştin trebuie să ajungă măcar o dată la locurile sfinte, să se închine măcar o dată la Sfântul Mormânt. Dar lucrurile stau diferit, nu se pot compara cu ceea ce înseamnă Muntele Athos, e radical altceva, iar trăiri puternice poţi avea dacă te poţi detaşa de vacarmul turistic, de zgomotul şi furia străzii. Şi la Ierusalim şi la Bethleem.

Poţi fi oare singur, împins şi înghiontit (cu voie, fără voie) pe Calea Crucii, poţi fi tu singur în Biserica în care e Sfântul Mormânt, când intrarea la Sfântul Mormânt e ca o vamă, cu clipele numărate, de-abia apuci să îngenunchezi şi să pui fruntea pe piatra de mormânt!?

Un astfel de pelerinaj neantizează neîncrederea, ezitarea, sentimentul religios se întâlneşte cu sentimentul istoriei. Crede şi cercetează e imboldul pe care-l simţi în Ţara Sfântă.

E o confruntare între proiecţia imaginară şi realitatea cotidiană a acestor locuri.

Lucrurile pot fi simplificate: vrei să fii pelerin sau turist? Obiectivele şi trăirile diferă radical.

Trebuie să fii împăcat cu tine, trebuie să ai credinţă puternică, altfel dezamăgirea poate fi devastatoare. Trebuie să ştii să cobori în istorie, ca să te poţi înălţa la ceruri!

-Domnule Nicolae Băciuţ, o întrebare veche (aparţine poetului german Friedrich Hölderlin) şi totuşi nouă, pe care obişnuiesc să o tot pun, foarte potrivită mai ales în contextul României de azi: „La ce bun poetul în vremuri amare?”

-Poetul e bun/necesar oricând, şi pe vreme de pace şi pe vreme de... război. Nu se poate trăi fără poezie. Chiar Hölderlin spunea că omul locuieşte în cxhip poetic lumea aceasta, implicit, e nevoie de poet şi de poezie mereu. Poezia ne însoţeşte viaţa, e în viaţa noastră, poate în cele mai mici şi nesemnificative gesturi. Nu se poate trăi fără poezie. Până şi în viaţa animalelor există poezie, după afirmaţiile unor specialişti. De ce nu i-am crede?

Toate ştiinţele înregistrează cifric ceea ce suntem noi în lume la un meoment dat. Numai poezia, care asimilează toate artele, este cea care inventariază stările noastre emoţionale, dicţionarul de sentimente.

Nu trebuie să scrie toţi poezie. E suficient dacă trăieşte fiecare poetic cât mai mult din „clipa cea repede”!

-Domnule poet şi scriitor Nicolae Băciuţ, cât e scrisul un act mântuitor? Ce are poezia a face cu credinţa?

-Poezia e creaţie şi rugăciune. Deci, poate aduce mântuire. Şi nu doar pentru cel care scrie.

Dar dacă este şi rugăciune, atunci trebuie să fie şi smerenie şi bucurie. Privind în adâncul fiinţei sale, săpând ca să dea de stele-n apă, cum ar spune poetul, se poate ajunge la esenţe ontologice, se poate ajunge la cunoaştere, la regăsire, la... mântuire.

Dar eu nu văd mântuirea ca iertare a păcatului de a crea, de a scrie, păcat care să trebuiască să fie iertat. Mai degrabă văd mântuirea prin înălţarea sufletului, prin ridicarea lui spre cer. Văd poezia ca mântuire prin întărire în credinţă. Nu cred că se poate ajunge la poezie prin păcat. Poezia e printre virtuţile care nu pot fi decât plăcute Domnului. Pentru că e şi jertfă de sine şi dăruire.

În concepţia ortodoxă, mântuirea implică nişte taine. Drumul spre aceste taine se face prin metafore. Şi Mântuitorul a recurs la metafore în pilda fiului risipitor şi în pilda celor zece fecioare. Mântuirea e de natură ontologică, pune în raport viaţa cu moartea, trăirea în Dumnezeu ori despărţirea de el. Dobândirea Împărăţiei cerului sau pierderea ei. Mântuirea vine nu doar prin lipsa de păcat, ci şi prin iertarea de păcat.

Poezia e o cale spre mântuire, de aceea poezia nu se poate despărţi de credinţă. Excepţiile nu fac decât să consolideze această teză.

Nu trebuie decât să-l urmăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur din Omilia 4: "Să nu cerem deci bogăţie, nici să fugim de sărăcie, ci mai înainte de toate să se îngrijească fiecare de sufletul său şi să-l facă potrivit şi faţă de această iconomie a vieţii prezente şi faţă de călătoria din cele de aici". Îngrijirea pentru suflet include şi îngrijirea pentru poezie, care-şi are cuib rotat în suflet.