Gândul care uneşte

Doi scriitori. Primul bistriţean stabilit la Mureş, al doilea venit din Cetatea Sucevei la Bistriţa. I-a apropiat litera, care dă sensibilitate artei. Nicolae Băciuţ, directorul Direcţiei pentru Cultură Mureş, şi Elena M. Cîmpan, preşedinta Societăţii Scriitorilor Bistriţeni, aduc “Gândul care uneşte”. Idei, concepţii, trăiri literare, toate oglindite în cartea ce a văzut lumina la Editura Nico. Autoarea cărţii, Elena M. Cîmpan, nu este la prima carte de critică, însă este la prima carte care se ocupă de opera unui nume. Nici Nicolae Băciuţ nu este luat pentru prima dată în vizorul criticii într-un volum, însă viziunea de acum este cu totul specială. A unui om ce se vede că a studiat cărţile, iar mai apoi, prin filtrul proprilor idei le-a dat o interpretare. O provocare care debutează la masa de dialog, unde, receptorul doreşte să găsească tainele scriitorului. A celui care a avut bucuria de a sta lângă Romulus Guga, Nicolae Steinhardt, Nichita Stănescu, Matei Vişniec, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Augustin Buzura. Astăzi, Băciuţ are propriul drum în literatură. Este un om care respiră cultură. Omul, scriitorul şi editorul îşi dezvăluie ideile, frământările, aspiraţiile în faţa criticului. Căutând cărările divinităţii, cea care dă talanţi fiecăruia, scriitorul adună frumuseţi creştine de pe Muntele Athos, unde cerul e cel mai aproape de pământ, Nazaret, Bethleem, Ierusalim. Care le redă apoi cititorilor, în poezii, jurnale de călătorie, dialoguri cu înalte feţe bisericeşti. Elena ştie să rânduiască lucrurile, să adreseze întrebări la care nu s-a răspuns până acum. Aflăm astfel că punctul cel mai înalt este cel pe care talpa îl atinge, până nu se izbeşte cu tâmpla de cer. Aici, pe pământ poţi descoperi propriul cer, poemele fiind respiraţii (inspiraţie care se desăvârşeşte prin expiraţie). Taifas în distanţă şi vreme “ între 100 de km, cel puţin, şi 2000 de km, cel mult, şi timp din primăvară până-n toamnă”. Şi, mai departe, să lăsăm cărţile să vorbească, după cum spune şi Elena M. Cîmpan. Prima recenzie este cea a volumului „Memoria zăpezii”, 1989, Cartea Românească, în vocea de poezie a lui Nicolae Băciuţ adunându-se “entuziasmul lui Nicolae Labiş, tălmăcirea lui Nichita Stănescu, ficţionalul lui Vasile Voiculescu”. Titlul este văzut ca un prea-plin, greu de cuprins în cuvinte, deşi acestea sunt cele care îl salvează pe poet de la uitare. Albul zăpezii poartă “ circumvoluţiuni ca ale memoriei, într-o comparaţie bazată pe cantitatea de alb care ne copleşeşte”. O carte a memoriei personale “fructificată în condiţii de singurătate, de izolare, de linişte, cu semnificaţii general-umane”. Profund atentă la fiecare detaliu, construindu-şi riguros eseul critic, Elena trece la „Nostalgii interzise”, Editura Columna, Târgu-Mureş, 1991. Însemnări în poeme, un jurnal care evadează din anonimat, intimul sufletului fiind pus în palma cititorilor. „Mănuşa de gheaţă” şi „Nostalgii interzise”, sunt titluri metaforice pentru cele două cicluri din carte, “ radiografia unui poet”. „Anotimpul din colivie” al lui Nicolae Băciuţ, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2006, e o antologie de anotimpuri/timpuri poetice, de glasuri diferite, în momente aparte. Elena descoperă în titlu o metaforă a zborului ce urmează să se întâmple, făcând trimitere la ideea de libertate, la urmele pe care aceasta le lasă, deschizând chiar imaginea unei antologii sub formă de colivie. Suma coliviilor şi a anotimpurilor sporeşte „corola de minuni”, de mister a lumii poeziei. „Singurând”, Ed. Nico, 2007, aduce incantaţii ale sufletului, poemele ritmate şi rimate deţinând o pondere însemnată în carte, dar această trăsătură ţine de forma fixă a poeziei, nu îngrădeşte (aşa cum am crede) ideea şi gradul înalt de manifestare a unor trăiri. Elena M. Cîmpan descoperă la Nicolae Băciuţ asumarea poeziei pe cont propriu, ieşirea din generaţie (optzecistă), desprinderea de influenţe. În acest decor de timp şi cuvânt, iubirea nu poate fi decât o sumă, o forţă de neînvins. Volumul „Lina lumina”, Editura Tipomur, 1999, aduce poezii pentru copiii de toate vârstele. Poetul urmăreşte naşterea poeziei în „celălalt”, în fiu, şi se-nfioară la gândul că scrisul copilului

s-ar putea transforma în poezie şi supraveghează atent întâmplarea, de aproape, ca unul care ştie să tacă şi să lase iluzia propriei descoperiri. „Curs şi recurs”, Editura Tipomur, 1997, aduce „portrete” a căror original s-a mai schimbat peste ani, fizic, dar le-au rămas neschimbate cărţile. “Am găsit, spre bucuria mea, aceeaşi prospeţime a exprimării, care nu şi-a pierdut din valoare, din valabilitate, din actualitate”, scrie pana criticului. „Curs şi recurs” e o carte de interviuri, realizate între 1982 şi 1996, “cu greii literaturii române de atunci, dar care au rămas la fel, şi acum”, iar alegerea scriitorului Nicolae Băciuţ de-a dialoga cu ei, şi nu cu alţii, reprezintă o dreaptă evaluare, o scoatere a lor din pluton, şi nu a altora, o grijă deosebită pentru conturul realizat pentru mai târziu, pentru posteritate, în oglindă, pentru o istorie care nu uită, nu iartă. Descoperim în cartea Elenei un ciclu de texte critice bine structurate, care vin ca un firesc al istoriei, al vieţii, o invitaţie la drum în lumea cărţilor, a condiţiei de scriitor. Cartea „Şi aşa mai departe” ş.a.m.d., Editura Arhipelag, 1997, este structurată pe tema generaţiei în literatură, cu precădere discutându-se despre „generaţia 80”. „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”, vol. I şi II, apărută la Editura Renaşterea, Alba-Iulia, desfiinţează, în viziunea ochiului critic, orice tipar, cu care am fost obişnuiţi, şi promovează „ideea” ca mod de identificare pentru autorul unei generaţii. N. Băciuţ face posibilă naşterea ideilor printr-o metodă firească, a dialogului deschis şi neagresiv: „920 de pagini şi nu mai puţin de 120 de scriitori”, după cum inventariază Alex. Ştefănescu, alcătuiesc o lucrare impresionantă, care oferă în prezentarea fiecărui partener de idei nu obişnuitele fişe bio-biografice şi fotografii, ci câte un motto. „În aşteptarea melcului”, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2008, se aşează, magnetizant, în seria operei băciuţiene (termenul aminteşte de istorie literară şi nu

ştiu dacă s-a mai folosit). “ Păstrând limitele şi puterea exemplului, un astfel de scriitor este Nicolae Băciuţ, care nu doar că nu renunţă la nimic şi nu aruncă, dar nici nu pierde nimic din ce s-ar putea transforma într-o carte, şi căruia nu-i scapă nicio ocazie de-a ajunge la o carte, vorba lui Mallarme, că de aceea există lumea (şi viaţa)”. O colecţie de articole, interviuri, opinii, pe teme actuale, clar formulate, scrise „apăsat”, care aduc în prim-plan rolul civilizator al omului de cultură, după cum a remarcat Al. Pintescu, vorbind despre Nicolae Băciuţ, că în poezie el „revigorează metafora cu un sens moral, civic ori chiar civilizator”. „În aşteptarea melcului” propune un demers activ, Nicolae Băciuţ înţelegând literatura, nestând cu mâinile încrucişate, în visare, ci şi trudind zilnic, citind, scriind, „singurând” la atâtea mâini, pe atâtea teme, câte ne oferă existenţa”. „Linia de orizont”, dialoguri literare, Editura Nico, 2009, semnată de Nicolae Băciuţ, este o carte care dă contur imaginii de grup de scriitori dintr-un loc anume(Mureş). O care cu care nu te plictiseşti. “Vitalitatea şi prospeţimea textelor provin din schimbul de oameni, de stiluri, de tendinţe, adevărate flash-uri ale artei literare. Cu cât ne apropiem mai mult de un scriitor, cu atât lumea lui se schimbă-n „nenţelesuri şi mai mari”, ca linia de orizont. Nicolae Steinhardt, „Între lumi – dialoguri cu Nicolae Băciuţ”, este un volum pe care Elena îl compară cu „Jurnalul de la Păltiniş”, pornit dintr-o admiraţie neobişnuită a lui Gabriel Liiceanu pentru Constantin Noica, aşa cum Nicolae Băciuţ e marcat de corespondenţa cu Nicolae Steinhardt. Dialogurile sub formă epistolară, acoperind rigorile unui interviu obişnuit, se contopesc într-un schimb de idei luminos, atât de util, plăcut lecturii, bland şi vindecător. Un jurnal descoperă şi “Arheologia clipei”, Editura Nico, 2007, un semn că zborul nu este pierdut şi că, uneori, o carte bună se termină prea repede. „Ferestre fără zid”, Editura Nico, 2007 – e un exerciţiu de libertate, de libertate de exprimare, de libertate a cuvântului, în cel mai ne-propagandistic înţeles posibil, iar „Ziduri fără ferestre”, Ed. Nico, 2008, ne aminteşte de legenda locuitorilor din Schilda care şi-au construit primăria şi au uitat să-i facă şi ferestre, iar la sfârşitul lucrării, când au văzut că nu puteau vedea, au început să care lumina de-afară înăuntru, în coşuri imense, doar-doar s-ar fi făcut lumină, dar ce n-ai gândit de la bun început, ne-gândit rămâne. „Înapoi, la viitor!”, Editura Nico, 2010, mizează pe o conştiinţă a scrisului, pe o literatură care „ameninţă” ca un bumerang să se întoarcă împotriva celui care a creat-o. Elena M. Cîmpan descoperă trei ipostaze ale scriitorului Nicolae Băciuţ: autor de interviuri, critic literar şi publicist comentator. Cartea, ca sursă de învăţătură pentru cel ce vrea să se mai încălzească la căldura ei, va dăinui de-a pururi. De Ziua Poeziei, Băciuţ a editat Antologia “Boemia”, care cuprinde 22 de scriitori, diferiţi ca stil, ca gen, ca vârstă, adunaţi sub denumirea generică de “boemi” sau “boemişti”. În acest mod, scriitorul, preşedintele Clubului Boemia, editorul Băciuţ şi-a arătat generozitatea de a împărţii cu confraţii cartea. Cartea „Nicolae Băciuţ – Cina din cuvânt”, Ed. Nico, 2009, demonstrează, încă odată, că prietenia literară n-a dispărut. Autorul ei, Valentin Marica, adduce în lumină o parte din cărţile scrise de Nicolae Băciuţ, în interpretări pertinente, realizând o galerie de portrete, din recenzii publicate în presa culturală. Timpul scurs nu a şters prospeţimea aprecierilor, nu a lăsat praf peste unele titluri. Despre cărţile lui Nicolae Băciuţ, Valentin Marica vorbeşte în cunoştinţă de cauză, oferind judecăţi de valoare, radiografii exacte ale textului citit în spiritul lui, în adevărul lui, în estetica lui. În „Solstiţiu la echinox”, autorul comprimă şi, în acelaşi timp, dilată timpul”, „Între lumi” e un altar de idei”, în „Aproape departe” se defineşte reporterul în accepţiunea călinesciană – un intelectual, un scriitor şi totodată un om de studiu”.

“Gândul care uneşte”, carte de critică, demonstrează, încă odată, că Elena M. Cîmpan moşteneşte fibra litarară a macrocosmosului existent. Redactor la „Vatra Veche” şi la revista de cultură „Conexiuni”, preşedintă a Societăţii Scriitorilor Bistriţeni „Conexiuni”, de la Centrul Cultural Municipal „George Coşbuc” Bistriţa, autoare de cărţi de poezie, proză, critică, jurnal: „Dile(m)ne”, Editura Limes, Cluj- Napoca (2000), „Dansul verde” (2003) şi „De la tu la el”(2006), la aceeaşi editură, în 2007, „Cabina de probă”, Editura Karuna, Bistriţa, tot aici publică „În culoarea dimineţii”, 2008, traducere după Gioconda Belli, „Jurnal reflexiv”, 2008. În 2009, la Editura Eikon din Cluj-Napoca, „Dulcele meu amar” şi „Cartea de joc”. În 2009 a început şi colaborarea cu Editura Nico (director, Nicolae Băciuţ) unde au apărut „Poezia noastră cea de toate zilele” , „Pe bază de lectură”, „Echivoc de inefabil” (2010) şi prima antologie de autor „100 – cele mai frumoase poezii”(2010), o carte foarte frumoasă şi pentru că este în colecţie de buzunar şi poetul se poate lua cu sine şi cititorii îl pot lua cu ei. Are încă două cărţi terminate: „Pianul şi alte poeme” şi „Eseul de cleştar”, pe care le aşteptăm pe piaţa de profil. Aceasta este Elena M. Cîmpan, personalitate complexă a literaturii noastre, cea care ne oferă posibilitatea de a intra în dialog cu Nicolae Băciuţ, prin intermediul cărţilor lui, o adevărată bibliotecă de colecţie. Doi scriitori ce şi-au dat mâna peste timp, cartea devenind de acum document al unei trăiri întru literă. O carte bine scrisă, despre un om al culturii româneşti-Nicolae Băciuţ.