Noaptea cuvintelor

Dar dumnezeiesc este vorbirea şi gândirea. Doar omului i s-a dat cuvântul. Comunică empiric şi plantele, vieţuitoarele, dar numai omului i s-a dat cuvântul. De la acesta pornind, el a realizat scrierea, care reuşeşte să lupte cu timpul necruţător, ce le şterge toate. Vorbele zboară, scânteiază în sonorităţile lor, iar în urmă se sting, dar scrisul rămâne în tăcere secole şi milenii. Lexicul unui popor este un organism viu, nepieritor. Dacă în fiinţe celulele se nasc şi mor, cuvintele se nasc, dar cu adevărat nu pier niciodată, ci trec în adormire, fiind mai rar folosite, dar fără a pieri de tot. Ne mai amintim vocabule arhaice ca opincă, voievod, jalbă, norod, jude, metereze, şalvari, narghilea, caimacam etc.- doar în împrejurări special-conotative.

Ca naţiune europeană civilizată, capabilă să exprime orice cunoştinţe cultural-ştiinţifice de nivel mondial, avem cel puţin spre cinci sute de mii de cuvinte în lexicul nostru. Alte neamuri ( britanicii, francezii, ruşii, italienii) au milioane - dar aceasta e o altă poveste, dacă veţi dori să o ascultaţi cândva. Oricum, nimeni n-a putut vreodată să spună o cifră exactă: iată, noi, nemţii, avem exact un milion şi treizeci şi trei de cuvinte! Se aproximează doar. Cine ar cunoaşte toate sensurile cuvintelor, ar cunoaşte toate profesiile din lume. Ar fi şi medic şi arhitect şi tâmplar şi chimist şi matematician şi orice altceva. Oricum, niciun dicţionar din lume: nici Laroussul, nici Enciclopedia britanică, nici Dicţionarele tezaur ale limbii maghiare de pildă, nu pot conţine toate cuvintele unui neam la modul integral. Chiar acum când scriu, poate se naşte un alt cuvânt - denumind o invenţie, un produs, o situaţie inedită. Aşadar, cele mai pretenţioase lucrări din lume nu pot fi exhaustive, să conţină lexicul complet al unui popor. Cu atât mai puţin DEX-ul (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române), care este la urma urmelor o lucrare modestă, departe de realizările altor popoare avansate. Cu atât mai mare mi-a fost mirarea că trei persoane pe care le stimez uman foarte mult, lecturându-mi articolele (şi alte scrieri) mi-au spus că „d-voastră, dle. profesor, inventaţi cuvinte” "Dar –zic- pe ce vă bazaţi?!"Păi am căutat în Dicţionar, în Dex, în Dicţionarul Limbii române şi nu am aflat cuvintele cutare şi cutare (inestinguibil, extincţie, prolegomene, palustru, self-defence, infinitism)..."

"Dar un Dicţionar de neologisme ai?- mai întreb. Unul aşa mai proaspăt şi cât mai mare?"

"Nu, n-am..."

Deci nu se miră nici de vocabularul propriu sărac, nici că nu are un Dicţionar ca cel de neologisme al Academiei din 1978 (sau reeditările), unde poate afla tot ce practic nu cunoaştem sau e nou. Degeaba explică dicţionarele comune vocabule ca socru, căpială, bancă sau ciorbă. Majoritatea cuvintelor comune ne sunt cunoscute ca sens, iar unele le desprindem semele din context. Dacă nu reuşim, atunci mergem la dicţionare bune, enciclopedii şi ne clarificăm. A ne închipui că suntem deştepţi peste poate şi că de nu aflăm un cuvânt în DEX-ul nostru, ar însemna că el nu există, ne face ridicoli, dovedind nişte lacune culturale îngrijorătoare şi o infatuare pe măsură. Cunoaşterea puţină naşte trufie, cea multă dimpotrivă - smerenie.

Când facem o exegeză literară de pildă (chiar la parametrii unui articol), folosim un limbaj specific domeniului criticii literare, domeniului medical un lexic adecvat, cuanticii sau astrofizicii la fel, chiar dacă nu e accesibil tuturor. Depinde cui ne adresăm. Un autor român şi-a întitulat volumul cu un cuvânt introdus din limba latină: ”Armonii vesperale”. Am fost întrebat de un coleg profesor (acu treizeci de ani) ce înseamnă acest cuvânt. Nici eu nu-l mai întâlnisem vreodată, dar ştiind că în limba latină vespera,ae înseamnă înserare, de seară, am putut explica vocabula şi ea trăieşte neologic şi azi în limba română. Chiar după patruzeci de ani de profesorat, continuu a-mi asuma noi cuvinte din exprimarea pertinentă mass-media sau din lecturi, dacă sunt conforme limbii române.

Cuvinte poate de altfel inventa oricine. Nu există interdicţii. Doar societatea, semenii validează sau invalidează acel cuvânt prin folosire sau prin uitare şi neglijare.

În Germania -spunea o persoană de mare cultură din Bistriţa- există o Societate- „Deutsche”(cred!), care autorizează folosirea sau dă interdicţia utilizării unui cuvânt. Este o luptă de menţinere a autenticităţii specifiului lingvistic germanic, dar greu este să reziste schimbărilor alerte din lumea de azi. Desigur, toate Gramaticile, Îndrumătoarele cu normativele de scriere orto, inclusiv şcoala - încearcă să statueze, să încremeneaască o anumită formă a comunicării verbale sau scrise la ceea ce ele numesc CORECTITUDINE. Exprimarea orală - dăruită de Dumnezeu în mod universal, nu se supune însă sclaviei regulilor . Mereu şi mereu apar excepţii care mişcă lexicul încet şi sigur, schimbându-l...Francezii, italicii, nemţii, ba şi noi ne temem mereu de anglicizarea limbii, de năvala lexicului anglo-saxon (a celor mai avansaţi cultural-ştiinţific din lumea actuală). „Ne parlez pas franglais!” (adică să nu vorbim „frangleza”, ci franceza!) Succesul luptei e mediocru, negreşit. Când va apune civilizaţia britanică şi nord-americană azi în vogă, se va ridica o alta -poate chineză, rusă, hispanică- şi vom primi din lexicul acelora şi cu deosebire din latura tehnico-ştiinţifică, în permanentă evoluţie. Ieri spuneam „televizor”, azi căutăm un „LCD”, o „plasmă”, iar pe viitor altceva.De la opinci şi iţari, în două secole suntem azi, la geacă şi costume „Armani”. Să nu ne sfiim a învăţa, căci „asemenea plantelor, oamenii cresc întreaga viaţă”- spunea Jean Jaques Rousseau. Dacă vrem, desigur.