Dorel Cosma – Sete de linişte- editura Nosa Nostra

“Suntem autorii poveștii pe care o trăim” - de fapt suntem autorii propriei noastre vieți - dar ce înțelegem până la urmă prin viață? O călătorie, o pulsație, un fior? Sunt întrebările pe care le pune poetul, în numele său dar și în numele cititorului.
Căutăm realitatea,
respectul,
expresia marilor
iubiri.
Suntem autorii poveștii
pe care o trăim.
Întrebări care revin mereu, în momente și pe meridiane diferite, în contextul întâlnirilor succesive cu martorii timpului, vestigiile civilizațiilor ce au fost și vor fi. În poezia lui Dorel Cosma omul se manifestă în primul rând prin cultură. Pentru autor, cultura este un prilej de sărbătoare continuă, un act ritualic ce ține de ființa spirituală, de credința în valorile imateriale ale lumii în care trăim.
Poetul preferă meditația, introspecția, concentrat asupra universului său interior, o atitudine ce exclude confruntarea. Tonul este sobru, adesea seamănă cu incantația care însoțește reflexivitatea, gesturile ritualice. Repere geografice abundă, rod al preocupărilor cotidiene, ele alcătuiesc o geometrie sacră a planetei, o construcție universală care prinde formă, contur și culoare locală.
În ritmuri de harpă
apa descătușată
se-nchină Goliatului
ce-nghite
Mediterana.
Avem de-a face cu un șir de afirmații, domnește un spirit constructiv, o arhitectonică consolidată cu meniri magice. În acest univers fascinant ne întâlnim cu poezia din poezie, o regresie la infinit a frumosului cotidian, amintind prin nuanțe și interpretări de absolut. Ființa poetului se adâncește uneori în meditație, practica aceasta nu are semnificația de a releva adevăruri până atunci ascunse, ci este un exercițiu etic, face parte din practica riguroasă a unei morale severe, austere, un cod estetic de la care nu se abate. Denumirile geografice ale unor poeme trec de jurnalul liric al unei călătorii inițiatice. Ele devin concepte, fac parte din edificiul riguros, în mare măsură clasic al geometriei spirituale, a coordonatelor care determină pașii, deveniți și ei ritualici, ai poetului.
Iar Sena tot curge
cu istorii cu tot
firave lumânări
de pânză
aducând mereu
validarea orașului
cu sunete stranii
din ecuația vieții,
prognoză favorabilă
în bucuria și dragostea
de a fi.
Cu toate că se află în permanență un mijlocul unor mulțimi, autorul reiterează conștiința singularității existenței. Ființa spirituală nu poate fi divizată, împărțită cu alții, nu se poate odihni în apele adânci ale colectivului, rămâne mereu pe culmile de lumină ale unicității, pe creasta gândului unde aerul este rarefiat și se simte în permanență asprimea vântului.
Această asceză face parte din ritualul poeziei, ea devine un act de cunoaștere. Elementele din arhitectura reală au darul de a fi personificări ale unor stări, concepte despre care credem că știm multe detalii până când, continuându-ne căutarea, descoperim că de fapt ne aflăm încă la suprafață, departe de profunzimile spre care ne-am îndreptat.
Pe Santa Barbara,
la umbra
zidurilor medievale,
visând la ce au fost
cândva,
străjuiesc pescărușii
zâmbesc de pe tunuri
și caută
încontinuu
dreptatea,
frumusețea,
adevărul.
Volumul ar fi pasibil și de o împărțire pe anotimpuri, acestea se confundă cu un calendar inițiatic, legat și el de ritualul poeziei, în săvârșirea căruia poetul străbate edificiul pe care l-a proiectat așa cum sacerdotul străbate încăperile conștiinței pentru a le conferi puterea binecuvântării, a ridicării de la profan la sacru.
În acest context apariția tatălui este edificatoare pentru sublinierea unei continuități, a unei reverențe în fața tradiției care dă substanță prezentului. Memorabile rămân și elementele de muzică și dans pe care se construiește ritualul. De fapt ele nu pot lipsi, fără aceste manifestări dinamice întregul edificiu poetic ar rămâne captiv într-o structură de cristal, ar deveni un obiect al contemplației, pe când versurile lui Dorel Cosma îndeamnă la participare și acțiune.
Stau drept
la crucea ta acum
și lacrimi se-mpletesc
ca fulgii de zăpadă,
mă luminează
în drumul meu
spre casă
dar…
tot mi-e dor de tine,
TATĂ.
Există o undă de solidaritate în asumarea singurătății, nu este un gest de refuz, el nu închide porțile cetății ci dimpotrivă, ne cheamă la participare. Cronologia reperelor inițiatice este aleatorie, avem impresia unei mașini a timpului care ne poate duce oriunde, într-un prezent continuu. Natura participă cu sobrietate la aceste ritualuri, elementele ei sunt prezente, se supun atmosferei generale, joacă un rol subtil care scoate în evidență armonia spre care tinde autorul atunci când își revede scenele existențiale.
Eul poetic este chestionat fără menajamente, el trebuie să răspundă exigențelor aceluiași cod care stă la baza întregii arhitecturi spirituale. Odată edificată, această geometrie spirituală nu încremenește, dimpotrivă i se imprimă o permanentă mișcare, dinamica ansamblului fiind variabilă, uneori alertă, alteori discretă. Întreaga mișcare tinde spre împlinire, spre un ideal clasic al echilibrului care să permită în final repaosul.
Poemele volumului de față constituie un moment de clarificare, de sedimentare în biografia poetică a autorului ajuns la acea statornicie pe care nu ți-o poate oferi decât experiența și perseverența. În traiectoria sa auctorială, Dorel Cosma a “aruncat zarurile” prin volumul “Sete de liniște”, iar cale de întoarcere peste Rubicon nu mai este.