Eternitatea unor oameni celebri

Cu o banderolă funebră se încheia, acum 130 de ani, viaţa a trei oameni celebri din literatura română, care au intrat în eternitate. Cel dintâi este poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, îndreptat spre stele la 15 iunie 1889, care a avut parte de un sfârşit controversat şi enigmatic : ,, fatalitate ereditară “, spune Titu Maiorescu , ,,decizie politică “, susţine D.Vatamaniuc şi alţii, ,,endocardită, menţionează Aurel Sasu, o boală infecţioasă, extrem de periculoasă, descoperită cu mult timp în urmă de profesorul N.Tomescu, la care subscrie şi doctorul Ion Nica. Nu sunt eliminate nici părerile celor care spun că, Eminescu a fost lovit în cap cu o cărămidă de către un pacient al sanatoriului de boli mintale al doctorului Şuţu din Bucureşti, sau că moartea lui s-a datorat tratamentului injectabil cu mercur, pentru că medicii credeau că suferă de sifilis. În ultimele clipe, poetul diagnosticat greşit, după cum arată multe studii, nu a cerut prea mult celor care-l îngrijeau, decât un pahar cu lapte. Când medicul de gardă i l-a băgat prin vizetă, Eminescu i-a spus : ,,sunt năruit “. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit “. În buzunarul de la halatul lui ponosit, medicii au găsit un carneţel în care se afla ultima lui poezie :,,Stelele-n cer/Deasupra mărilor/Ard depărtărilor/Până ce pier./După un semn/Clătinând catargele/Tremură largile/Vase de lemn ;/Nişte cetăţi/Veghind întinsele/Şi necuprinsele/ Singurătăţi./Orice noroc/Şi-ntinde aripile/Gonit de clipele/Stării pe loc./Pleacă-te îngere/La trista-mi plângere/Plină de-amor/Nu e păcat ?/Ca să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat ? “ La numai 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu, în noaptea de 3 august 1889, cuprinsă de o puternică depresie la Mănăstirea Văratec, îşi curmă zilele, sorbind picăturile de arsenic, Veronica Micle , ,,Acel blond noroc al unui vis deşert/ Tu visul blond unui noroc ce nu e “ cum o numeşte poetul. Într-o poezie neterminată, datată 1 august, Veronica Micle scria : O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos…Să dorm,/ Să dorm pe veci “. Tot ea este cea care, cu o zi înainte de moartea lui Eminescu a scris poezia ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună” . Ion Creangă s-a amuzat pe seama necrologului său apărut într-un ziar bucureştean cu patru ani înainte de moartea sa, la care găseşte replica: ,, Încă n-am murit şi voi vreţi să-mi mâncaţi coliva “S-a stins în ultima zi a anului1889, cu numai câteva ore înainte de trecerea în noul an.Sfârşitul povestitorului a venit în mod neaşteptat pentru apropiaţii lui. El şi-a petrecut ultimele ore din viaţă în compania unui amic, cu care a cutreierat străzile Iaşiului. A mâncat gogoşi şi a consumat alcool, iar spre amiază a mers la tutungeria fratelui său, unde i s-a făcut rău şi a murit. Autoportretul său a rămas scupltat în nemuritoarele cuvinte din ,,Amintiri… : ,, Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar nici sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost “.