Eternitatea unei mari iubiri

,,Ce s-a ales din două vieți,/O mână de cuvinte,
Cărora abia le-ar pune preț/Aducerile-aminte’’
Dacă nu s-ar fi descoperit scrisorile dintre Eminescu și Veronica Micle, cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română, ar fi rămas incompletă. Nemuritoarea muză năsăudeană s-a născut la 22 aprilie 1850, în același an, când la Ipotești a văzut lumina zilei,,Luceafărul poeziei românești “
Tatăl Veronicăi, Ilie Câmpeanu a fost un erou al revoluției conduse de Avram Iancu și a murit în urma rănilor căpătate în luptă. Mama ei, Ana, rămasă văduvă, s-a mutat din Năsăud la Tg. Neamț, apoi la Roman și, în sfârșit, la Iași. A fost un copil crescut în răsfățul dragostei de mamă, deși a trăit înfruntând multe nevoi materiale. Inteligența și frumusețea ei fermecătoare i-au oferit posibilitatea să urce în ierarhia valorilor încă din frageda-i tinerețe. S-a căsătorit la 14 ani cu profesorul universitar Ștefan Micle, mai mare decât ea cu 30 de ani și sub protecția lui a intrat în contact cu valorile culturale ale Iașiului, afirmându-se și pe plan poetic. Este atrasă de poezia lui Mihai Eminescu, pe care îl va cunoaște personal, în 1872, la Viena, unde face o călătorie de interes medical. De atunci destinele lor se împletesc și începe marea poveste de dragoste, care se va intensifica după moartea lui Micle.
Eminescu va scrie poezii inspirate de această muză. Astfel se naște mitul,,îngerului blond,, prin care, Veronica devine pentru Mihai ,,floarea albastră,, copilul cu păr bălai,, sau ,,floare de cireș,, Din momentul acesta începe dialogul liric dintre cei doi îndrăgostiți care își exprimau sentimentele prin versuri de-o inegalabilă frumusețe. Până și fanteziile lor erau conturate în același mod și vibrau prin cele mai alese cuvinte. Dar, oricât de frumoase ar fi aceste poezii, ele ar fi lipsite de parfumul împătimitelor scrisori de dragoste care și le-au adresat de-a lungul anilor. Dacă Veronica n-ar fi insistat într-un moment de cumplită disperare ca Eminescu să-i înapoieze scrisorile, iar poetul nu i-ar fi îndeplinit dorința, poate aceste sclipiri epistolare și-ar fi pierdut urmele. Ele au fost păstrate cu sfințenie de către moștenitoarele sale și publicate prin bunăvoința d-nei Cristina Zarifopol-Iliaș într-un volum intitulat ,,Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit “, apărut în anul 2010. E vorba de 93 de scrisori din care, cele mai multe îi aparțin Veronicăi Micle.
Găsim în ele tandrețe și iubire, bucurie și întristare, regrete și împăcare, gelozie, pasiune, intrigi și chiar multă durere. Formulele de adresare sunt foarte familiare, în care predomină cuvintele drag și dragă, precum și o serie de diminutive, iar conținutul scrisorilor este încărcat de cele mai alese sentimente :,, Eminule, când vii să te văd, să te mai pup, să te mai năcăjesc și apoi să te mângâi și să-ți cer iertare frumușel și apoi într-o lungă și dulce sărutare să se uite toate relele…. “ ,, Măi îngerașule, așa te-aș săruta ș-așa te-aș desmierda, ș-așa aș veni la tine de repede dacă n-aș fi bolnav….Puiuțul meu cel scump și iubit – ce faci tu ? “
În aceleași scrisori găsim lipsa de entuziasm al poetului, dramatismul relației dintre ei, aproape torturați de iubirea lor și de lumea în care trăiesc.
La 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viață. După două săptămâni, Veronica se retrage la Văratec spre a-și curăța în liniștea mănăstirii gândurile nemărturisite, pline de amintirea celui pe care l-a iubit atât de mult. Din doliu a intrat într-o puternică depresie și, în noaptea de 3 spre 4 august 1889, la 50 de zile de la moartea poetului, își pune capăt zilelor, otrăvindu-se cu arsenic. Se încheie astfel o frumoasă poveste de dragoste care va continua să existe și dincolo de mormânt.