Răul n-a murit, ne încearcă și astăzi

În anul 2021 se împlinesc 171 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu și 132 de la moartea sa. Răul care încerca societatea românească din perioada vieții poetului era destul de evident, dar suportabil, căci nimeni nu s-a plâns mai mult decât astăzi de privațiunile zilnice de-atunci. Între parametrii vieții poetului 1850 – 1889, românii trăiau evenimente remarcabile, aflate și astăzi sub semnul recunoștinței: unirea din 1859, reformele democratice din timpul domnitorului Cuza, Constituția democratică din 1866, regimul monarhiei constituționale cu alternațive la guvernare bazate pe pluripartidism, alte numeroase legi care reglementau viața publică în România, în ciuda atâtor nemulțumiri populare manifestate prin greve, demonstrații, răscoale…
Astăzi, cu toată căderea comunismului, a stabilizării unui regim politic bazat pe separarea puterilor în stat, bazat pe pluripartidism și alternațive la guvernare, răul din societatea românească n-a dispăruț, dimpotrivă, se dezvăluie sub diferite forme și strategii: pandemia Covid – 19 aduce moarte, frică, restricții și privațiuni, învățământul este blocat pe formula online, legile salarizării și ale acordării pensiilor au divizat societatea în săraci și superbogați, economia reușește doar în procentele preferate de șpeculanți, șansele de reușită depind doar de cârdășia dintre găști, iar limita de viață scade și ea.
Dar și Eminescu, cât a fost de talentat, n-a avut noroc de prea multă fericire în vremea sa, nu și-a asumat o căsătorie, o familie, deși femei frumoase și inteligente precum Eufrosina Popescu, Veronica Micle, Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru, întâlnite și cunoscute de poet, erau și-n vremea lui.
Prin munca sa de jurnalist și-a asumat mai degrabă, critica societății nederept construite, având a reproșa tuturor instituțiilor de stat neîmplinirile ce împovărau viața populației de rând. Orice amenințare la adresa acestor instituții – monarh, guvernanți, parlamentari etc îi puteau aduce diverse privațiuni. În acele zile Eminescu „umbla cu un revolver la el”(Ovidiu Vuia, Spre adevăratul Eminescu, 2000, p.602). Nu-l putea suporta pe rege, se dușmănea cu regina, deși împreună iubeau artele, literatura, poezia. Începând din 1883, starea de criză a poetului se adâncește, ajunge în cămașă de forță, după un discurs antiregal la Capșa, devenind primul deținut politic al României moderne.
Era 28 iunie 1883, ziua în care Austro-Ungaria rupea relațiile diplomatice cu România pentru 48 de ore, trecea la manevre militare în Ardeal, forțând semnarea de către România a Tratatului cu Tripla Alianță (Germania. Austro-Ungaria și Italia). Semnarea tratatului însemna anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. Lupta pentru Ardeal se muta astfel peste Carpați, chiar în Ardeal, prin societăți culturale precum Astra și alte fundații sau partiede politice.
Eminescu izbea necruţător prin presă, în politicienii români vinovați de soarta țării, de aceea a fost declarat nebun (prin ordin de sus). „Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă” - avertiza Eminescu. De aceea, de la Viena, P.P Carp, fruntaş conservator asociat al liberalilor cerea să i se pună „surdină” lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”). Eminescu este înlocuit de la conducerea „Timpului” (1881), iar noul redactor şef îl atacă din plin... Societatea „Carpați” susținută de Eminescu a fost interzisă, sediile ei desființate și membrii ei alungați. Eminescu trebuia urmărit pas cu pas, nu cumva să ajungă parlamentar. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele.., nu-și va mai vedea vreodată corespondența… Împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Iisus… (Mihai-Eminescu.Ro).
În acest fel, Eminescu pierde șansele de a mai trăi la București, dar nici la Iași, unde se retrage după 1884, n-o duce mai bine, n-are o locuință acceptabilă, o slujbă cât de cât stabilă, se pierde în băutură, dezamăgiri. Un licăr de bine i se iveste în 1885 când i se oferă o slujbă de sub-bibliotecar, dar, cum spune George Călinescu: „Bea fără cumpăt, (…) bântuia cafeurile-chantante pierzând nopțile și istovind ultimele energii sufletești. Lăsa biblioteca cu ușile deschise la voia întâmplării, nu însemna cărțile eliberate în registru și-și însușea garanțiile bănești pentru cărți (…). Cerea bani nu numai prietenilor, ci și necunoscuților (…), purta un palton livid (…) și o pălărie înaltă pe cap… ”. Sărăcia îl duce pe treapta de jos a vieții. Cu ajutorul prietenilor ajunge pe la spitale în țară sau peste hotare. Câteva luni i-a fost mai bine, când a fost găzduit de Mănăstirea Neamț (nov. 1866 – aprilie 1887) și pe certificatul său medical scria diagnosticul „alienație mintală”. Un călugăr care l-a spovedit și împărtășit spunea că „era limpede la minte, numai tare posac și trist”. Alții văd în perioada de la Neamț o etapă grea, în care poetul era „bătut cu frânghia udă și scufundat în butoaie”, după care părea vindecat total. Suspectat însă de sifilis, este injectat cu mercur, tratament greșit practicat de un medic străin.
În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde colaborează anonim la câteva ziare şi reviste. La 13 ianuarie 1889 Eminescu lansa ultimul text ziaristic: o polemică ce va rupe coaliţia fragilă dintre conservatori și liberali. Este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din viața publică iar opera sa politică a fost pusă la index.
Pe 15 iunie 1889 se stingea în sanatoriul medicului Șuțu din București, cu diagnosticul: „Alienație mintală în formă de demență”. Moartea nu este clară, iar la autopsie, creierul său a fost uitat de o asistentă pe fereasta imobilului. Tot mai mulți specialiști cred că poetul a ajuns în sanatoriile și institutele de boli psihice unde a şi fost diagnosticat greşit din cauza unor tulburări psihice necunoscute la vremea respectivă. Este vorba de tulburarea bipolară sau stări alternante de manie şi depresie, apărute, în cazul poetului pentru prima dată în 1883. Moartea, cel mai probabil, a survenit datorită tratementului inadecvat din sanatoriile de atunci, dar și a exceselor bahice care i-au înrăutățit condiția fizică.
Pentru cei interesați mai adânc de moartea poetului, aceștia pot studia Arhiva de documente și însemnări în facsimil din Eminescu, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene – izvoare istorice din care reiese implicarea poetului Mihai Eminescu în susținerea proiectului Daciei Moderne sau România Mare. Eliminarea sa din viața publică devenea obligatorie și s-a executat pas cu pas, cu profesionalism, denigrându-i-se inclusiv posteritatea de către toate regimurile politice, inclusiv cel de după 1989, când Horia Patapievici, o lichea băsistă postrevoluționară, îl face „èxpirat”, „cadavru din debara”, „depășit”…!
Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare atât a breslei ziariştilor, cât și a literaților, istoricilor sau a altor specialiști precum medical Ovidiu Buia care susține: „Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este “uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continuă însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete ale unor vecini. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României”. Atenție, români! Răul încă n-a murit! Ne încearcă și azi!

Prof. Ioan Seni
Președinte onorific ASTRA, Desp. Năsăud