Mărturii despre moartea lui Eminescu

Ne-am obişnuit ca în fiecare an să-l sărbătorim de două ori pe Eminescu. Odată la 15 ianuarie când, în 1850 s-a ivit pe cer o stea strălucitoare şi a doua oară la mijloc de cireşar când această stea ,,o vedem şi nu e’’. De-a lungul vremii, unii literaţi de mare prestigiu, au acreditat ideea că poetul ,,nepereche’’, ajuns la sfârşitul vieţii în pragul nebuniei, arfi murit din cauza sifilismului. Dar nu toată lumea împărtăşea aceste păreri, mai ales apropiaţii poetului, scriitorii Alexandru Vlahuţă şi Ioan Slavici, care au fost alături de el în acele clipe dramatice. Acesta din urmă spune că,,Eminescu era de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său care era un munte de om, şi ca fire, o grădină de frumuseţe...’’
Problema morţii lui Eminescu i-a preocupat şi îi mai preocupă şi astăzi pe mulţi cercetători contemporani. Scriitorul arădean Ovidiu Vuia, medic neurolog şi neuropatolog, autorul cărţii,,Misterul morţii lui Eminescu’’demonstrează pe baza documentelor, a mărturiilor şi a unor dovezi ştiinţifice că poetul nostru naţional a murit din cu totul alte cauze. El susţine că nu a avut o demenţă paralitică, cum a fost trecută în documente în mod tendenţios, ci o psihoză maniaco-depresivă. A fost internat forţat în clinica doctorului Alexandru Şuţu cu diagnosticul dealcoolism şi sifilis, ceea ce permitea administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, au pornit de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conştiinţa publică drept nebun şi nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare.
Într-o altă carte intitulată,, Boala şi moartea lui Eminescu’’, aparţinând scriitorului Nicolae Georgescu se desluşeşte misterul bolii şi morţii poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme. Autorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susţinerea Ardealului, dezlipirea lui de Imperiul Austro-Ungar. Prin articolele sale, el devenise incomod şi trebuia executată comanda trasată de la Viena : ,,Şi mai potoliţi-l pe Eminescu !’’cum rezultă din mesajul care s-a transmis mentorului Junimii- Titu Maiorescu. Trist, dar adevărat, comanda a fost executată întocmai de cei din ţară. Decesul s-a petrecut în sanatoriul doctorului Alexandru Şuţu, la 15 iunie 1889.
Harieta, sora lui Eminescu, a murit convinsă că fratele ei a fost omorât printr-o lovitură cu o piatră în cap, autopsia fiind efectuată de dr. Şuţu şi asistentul lui, şi nu de unanatomopatolog calificat precum Victor Babeş, care nu a fost chemat. ,, Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capulului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru’’
George Călinescu îi evocă moartea scriind : ,,Asftel se stinse al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale vor răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale’’.Într-un mod metaforic vorbeşte şi Constantin Noica : ,, Dacă nu ne vom hrăni de Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi’’.
Acum , când suntem în preajma zilei comemorative, să ne aducem aminte că Eminescu înseamnă pentru noi ,, duminica limbii şi a poeziei româneşti’’.