Risipirile poetului

,,am selecția mea, personală, în ceea ce privește producția lirică a lui Adrian Păunescu.”

                                                                                                                               (Ioan Pintea)

Înainte de a citi masivul volum ,,Adrian Păunescu și Misterul Năsăudean” (Editura ,,Școala Ardeleană” , Cluj-Napoca, 2019) al Anei Vaida, am recitit sublinierile  mele din ,,Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu (Editura  ,,Paralela 45”, 2008), referitoare la Adrian Păunescu.  Citez: ,,Mici acte de curaj au fost compromise de mari lașități, iar pretenția de adevăr a fost copleșită de reverențe scabroase făcute dictatorului  și regimului”.

Apoi mi-am adus aminte de o întâlnire  a poetului cu cititorii la Bistrița, la Casa de Cultură a Sindicatelor (1988). Atunci i-am spus lui Adrian Păunescu, că în școalu unde predau (Parva), am un cabinet de limba română și că ,,un tip” de la partid vizitând școala m-a atenționat că trebuie să îndepărtez portretele de scriitori din sala de clasă, să le pun undeva pe coridor fiindcă ele nu pot să stea alături de cel al tovarășului Nicolae Ceaușescu. Când poetul a poposit la școala din Parva, mi-a scris și un autograf care se termina cam așa: ,,ca să-i rămână portretele scriitorilor pe pereți”.

Mi-e vie și acum în memorie imaginea de la televizor, din decembrie 1989, în care apare Adrian Păunescu pe lângă gardul ambasadei SUA, huiduit și scuipat de mulțimea în fierbere. Nu pot uita grandilocventa lui gesticulație asociată sonor cu urări de tipul: ,,Trăiască Ceaușescu!, Trăiască tricolorul!” etc.

Sub arcadele acestor auspicii am purces la lecturarea volumului doamnei profesoare Ana Vaida. Mi-o imaginam pe autoare în postura anticilor scribi, sau a bătrânilor înțelepți cronicari, împuterniciți să scrie viața unor împărați, regi, voievozi. Mereu în preajma lor, mereu în ,,șea”, gata să consemneze toate faptele, toate spusele celor pe care trebuiau să-i facă nemuritori prin cuvânt.

Cum spunea poetul Ioan Pintea, în prefața cărții: ,,am (și eu n.n.) selecția mea, personal, în ceea ce privește producția lirică a lui Adrian Păunescu”. Oricând se poate alcătui o antologie cu poezii bune semnate de poet. Chiar și în acest volumn se pot semnala creații lirice care te încântă.  ,,Iubindu-ne intraductibil” (1986): ,,Nu merită să sacrifici/legenda pe care ți-o pregătesc/de dragul unui sărut vremelnic” ; ,,Foc pe coapse” (1987): ,,Fac foc din vreascuri ude pe frageda ta coapsă/Și îl arunc în lume pe șeaua unui cal” ; ,,Pian în ploaie” (1987): ,,Veniți și adunați-vă prin case/Și beți clondire mici de spirt curat/Potopul peste voi să nu își lase/Puhoiul pentru marele păcat.” ; ,,Desfrâu de toamnă” (1988): ,,dezbracă-te la stogul de fân misterios/și ia-ți o haină de licurici pe tine.” ; ,,Reforma telefoanelor” (1988): ,,anunță: noi vom vorbi ce vrem,/telefoanele vor transmite ce vor.” ; ,,Sara pe deal” (1988): ,,cade-n fântâni ziua să urce iar, mâine,/în amintiri satul miroase a pâine.”. Aceste poezii m-au luminat lăuntric, din altele vom prezenta mai încolo anumite fragmente.

Familia Vaida din Năsăud îl cunoaște pe Adrian Păunescu după ce talentata lor fiică, Lelia va debuta în 1984, ca solistă a ,,Cenaclului Flacăra”. Entuziasmat de Lelia,  poetul ,,ar vrea s-o înfieze”. Părinții Leliei își însoțesc fiica la spectacolele cenaclului și adună cu mult sârg poeziile pe care Adrian Păunescu le dictează celor apropiați.

După interzicerea ,,Cenaclului Flacăra”, în 1985, în urma spectacolului de la Ploiești, unde s-a creat o busculadă pe stadion din cauza unei furtuni și au murit cinci oameni și au fost mai mulți răniți, Adrian Păunescu află la familia Vaida un loc de refugiu. După cum mărturisește fiul poetului, Andrei, tatăl său ,,avea nevoie să se miște dintr-un loc în altul, ca să-și umple timpul și să nu se gândească la situația apăsătoare a marginalizării care i-a fost servită obligatoriu”. Recunoscător, poetul afirmă: ,,În cea mai grea perioadă a vieții mele, 1985-1992, Dumnezeu mi-a dat norocul de a avea niște prieteni adevărați, în această zbuciumată și nefericită țară”.

Casa familiei Vaida devine ,,baza”, ,,tabăra” de unde poetul va pleca în multe peregrinări prin țară, în compania unui grup de prieteni năsăudeni.

Ana Vaida ne propune un alt Adrian Păunescu, mereu în febra creației, un talent genial, ,,un mare om, un mare român, un mare poet, un mare prieten, un mare sensibil”. Strădaniile sale vor să înlăture anatema de ,,poet de curte”, vor să ne convingă prin comentariile sale, pe text, pe poeziile păunesciene, că Adrian Păunescu a fost un disident, că poeziile lui mustesc de multe atacuri la adresa regimului ceaușist. Ea este sinceră în încercările sale și probabil nici nu se întreabă dacă poate convinge sau nu.

Suntem în acest volum martorii unei risipiri a poetului, a talentului său real: ,,Am ,risipit pe drumuri poezia” (,,Teama de final”, 1988); ,,Grăbit vă par probabil scriind așa de mult” (,,Însemnări de campanie”, 1998). O mulțime de poezii ocazionale, provocate, multe dintre ele, de ceea ce i se întâmplă poetului în drumețiile sale, populează acest volum. Ana Vaida explică ,,prilejurile”, surprizele care le-au iscat.

În poeziile care preced interzicerea cenaclului din 1985, mica disidență a poetului, cum ar zice Mircea Dinescu, ,,sub plapumă”,  este aplanată de niște ,,colaci de salvare”, pe placul regimului communist: ,,Pânda nu face parte din strategia clasei muncitoare” (,,Informație unilaterală”, 1984), se lansează lozinci la modă: ,,opriți odată cursa înarmărilor”…, ,,Opriți informația unilaterală, cancerul/societății socialiste multirateral dezvoltate!” (,,Informația unilaterală”). Chiar și în 1988, ,,colacii de salvare” sunt aruncți în poemele sale: ,,problema fundamental a socialismului e/să depășească prin nivel de dezvoltare economică/iadul capitalist, și să obțină ce, iadul socialist?” (,,Totuși omul”, 1988). Doar întrebarea finală ar ridica probleme. Prin extrapolare, un fapt banal, pierderea unei bărbânțe, capătă dimensiunile unui dezastru național (,,Bărbânța”, 1989). Poetul își multiplică accentele critice în poemele sale. Uneori le maschează alegoric, ca  în ,,Balada lui Ilie de la sculărie” (1998) sau în ,,Șoferul și nevasta sa” (1987). ,,Șoferul”, un fel de Șușteru nebun, din nuvela ,,Dincolo de nisipuri” a lui Fănuș Neagu, rămâne  singur cu soția lui în mașină: ,,Și numai ei doi, soferul și nevastă-sa, în cabina blindată,/se uită doar înainte,/Nu mai știu pe cine conduc și unde se duc”. Poetul este uneori mai curajos: ,,Ne-ați luat pământul pe furate/Ne-ați legat de glezne și de mâini,/Ceapeuri sărăcie toate.” (,,Cerere”, 1987);  ,,Să nu vă atingeți de case,/să nu vă atingeți de sate,” (,Rugăciune pentru satul românesc”, 1988); ,,Neamul a-nceput să fiarbă/Marx și-a mai tăiat din barbă!” (,,Scrisoare către Niculaie”, 1988). Sensul alegoriei din poezia ,,Ciudatul magnet” (1987) care ,,atrage” și ,,conturbă”, este o aluzie la persoana poetului: ,,că nu-l credeau era puterea sa/și forța lui era împotrivirea.”. Tot o alegorie este și poezia ,,Nevoia de bivoli” (1997), animal care ,,niciodată nu se revoltă”.

Cât se poate păstra din această producție lirică a drumurilor și a grabei? Versul ,,Lătrau în depărtare și-n sângele meu câinii” (,,Lacrimi pentru tatăl învins”, 1986), mi-a adus aminte de Nichita Stănescu : ,,Tristețea mea aude nenăscuții câini/Pe nenăscuții oameni cum îi latră.” (,,Tristețe”). Nu poți să nu reții fragmente lirice din multe poezii. Mai ales când ele se referă la spiritualitatea culturală a zonei noastre. ,,Coșbuc” (1986): ,,Și George Coșbuc va rămâne/Duminica-de-dimineață/A limbii române” ; ,,Aici, în Năsăudul, ce-mi pare un semn de carte/Între un trist Rebreanu și-un liniștit Coșbuc.” (,,Cetatea, semn de carte”, 1983). Grandilocvența omoară din când în când poezia. Faptul ocazional versificat nu devine poezie mare (,,Țăranul lacom”, 1987). Poetul este când blagian, când parcă ne trimite la poezia Anei Blandiana: ,,Că tu crecând în vârstă și eu încep să mor” (,,Lacrimi pentru tatăl învins”, 1986); ,,au loc cele mai multe plimbări/ale strămoșilor prin sângele nostru” (,,Sfârșit de zi”, 1988); ,,Dinspre părinți, dinspre bunici, vara venea” (,,Vara pierută”, 1989). Suave poezii erotice se împletesc cu secvențe de pastel: ,,strânge lucrurile, e toamnă,/în bagajele verii încă stăruie/căldura noastră.” (,,Bagaje”, 1986); ,,Pentru ce merit/Dumnezeu te-a trimis/Pe buzele mele.” (,,Detalii”, 1987); ,,Vara a murit pe o colină/Lacrimile noastre i se închină” (,,Colind la moarte verii”, 1988).

Ana Vaida are meritul că a vegheat ca ,,risipirile” lirice ale poetului Adrian Păunescu să fie adunate și cunoscute  chiar dacă ,,perle” poetice nu se află în toate scoicile acestor poezii. Starea ei de veghe ca acest fapt să se întâmple este sinceră și prin prietenia familiei sale cu Adrian Păunescu, dânsa a scris o pagină de istorie literară.

P.S. Am petrecut cândva aproape o noapte în compania regretatului poet Radu Săplăcan, fiul dirigintelui și al profesorului meu de română, din ciclul gimnazial, alături  de uitatul poet târgoviștean Mihail I. Vlad și de alți confrați, la părintele Doru Zinveliu din Beclean. Vinul galben și limpede din canceul de pe masa, l-a provocat pe Radu Săplăcan și el a început a ,,fabrica” pe loc un șirag de poezii. Curgea vinul și poeziile erau lansate pe bandă rulantă. Nimeni nu a avut inspirația să le consemneze. Astăzi aș fi fost mai bogat. Aș fi avut cel puțin vreo zece poezii de-ale lui Radu Săplăcan. Păcat. N-am procedat ca doamna profesoară Ana Vaida.