EDITORIAL de Andrei Moldovan: Poeţi traduşi...

Fără îndoială că traducerea operelor literare este o activitate pe care se cuvine să o apreciem chiar mai mult decât se întâmplă azi. Literatura nu comunică prin sunete armonice, culoare sau forme, nu foloseşte un limbaj universal, precum muzica, pictura, sculptura etc. Ca să ajungem la marile valori pe care scriitorii le-au produs de-a lungul vremii şi pretutindeni în lume, ele se cer traduse în acele limbi în care există interespentru ele. Munca de traducător nu este una simplă, pentru că este nevoie de echivalenţe într-un domeniu al artei, nu de a face posibilă înţelegerea dintre două sau mai multe persoane care vorbesc limbi diferite. Traducătorul este şi el un creator, dar nu unul care trădează, ci unul care lucrează în spiritul autorului pe care îl traduce. Apoi, trebuie să mai spunem că traducerile vin, în mod necesar pe fondul unor aşteptări ale cititorilor.
Rândurile de mai sus nu se vor o „lecţie” despre traduceri, ci câteva menţiuni necesare pentru a judeca o maladie care bântuie tot mai mult în rândurile unor autori, mai cu seamă de poezie, dar cărora ne este greu să le spunem poeţi. Am mai scris despre o astfel de epidemie şi nu o dată, aşa că nu aducem acum decât câteva completări necesare. Am văzut că, din păcate, ei sunt încurajaţi de scriitori cu credibilitate (texte escortă ale volumelor, prefeţe...) şi, mai ales, susţinuţi de oameni care se află vremelnic în puncte de decizie şi care le înlesnesc apariţia cărţilor (inclusiv financiar, pe bani publici!), reuşind să producă astfel un haos al valorilor, mai ales pentru cititorii tineri care au nevoie de clarificări. Se înţelege că, ţinuţi astfel de mână (de ce?), chiar îşi închipuie că sunt scriitori importanţi. Este şi ceea ce îi determină să dorească să îşi vadă versuleţele traduse în alte limbi, dacă se poate, de mare circulaţie, pentru că spaţiul naţional nu le mai este îndestulător.
De obicei, nu se mulţumesc doar cu traducerea pe care o plătesc unui cunoscător al limbii respective, nicidecum specializat în traduceri literare. De fapt, dacă gândim corect, nici nu ar avea ce echivalenţe să dea. În sfârşit, cu asemenea volume, de obicei bilingve, organizează lansări cu invitaţi care să îi omagieze, nu uită să mulţumească factorilor de decizie care i-au sprijinit, aranjează anunţuri în presă şi cer (cu modestie!) un loc pe cerul înstelat al literaturii. Lucrurile nu se opresc aici. Pentru ca ridicolul să meargă până la capăt, expediaţă câte un exemplar din „capodoperă” (tot prin sponsorizare!) unor importante biblioteci din lume, apoi au grijă să popularizeze, prin toate mijloacele de care dispun, afirmând că, spre exemplu, la Biblioteca Naţională din Paris, a ajuns şi cartea cu pricina, făcând astfel cunoscută literatura română în lume.
Cui servesc toate astea? Evident, autorului care continuă să îşi hănească astfel insuficienţa, orgoliul, să îşi împodobească golul absolut, de vreme ce face un lucru inutil, traducerea nefiind solicitată nicăieri şi de nimeni. Apoi, poate şi traducătorului care este totodată şi un „traducător”, în accepţiunea termenului folosit de Caragiale pentru amanţi. În rest, în afară de a crea confuzii nu se mai întâmplă nimic. Nonvaloarea domneşte în textul de tradus, nonvaloarea domneşte şi în traducere, iar întreg ansamblul acestui joc fără sens, ridicol până la urmă este marcat de irosire şi inutil.