Doliu în Ţara Năsăudului. Ilustrul profesor Sever Ursa a trecut la cele veşnice

Cu profunda durere in suflet anuntam trecerea la cele veşnice a profesorului Sever Ursa, sot devotat, tata, bunic si strabunic iubitor.
Drum lin catre lumina cereasca!
Liviu Ursa

..............

SEVER URSA

(1932-2021)

            Profesorul meu și al multora dintre d-voastră își începe astăzi drumul spre eternitate. Mărturisesc că am rămas cu strângere de inimă la aflarea veștii trecerii sale dincolo, mai cu seamă că așa cum îi spuneam odată avea stofă de centenar sănătos și optimist, dat fiind faptul că majoritatea rudelor sale din Poiana Cătunenilor din Ilva Mare se stinseră la peste 90 de ani, câțiva din unchii săi la peste 100, ultima mătușă la venerabila vârstă de 103 ani. Acum, îmi vine foarte greu să vorbesc la trecut despre Domnia Sa; suferința nu poate fi măsurată. Rememorarea și evocarea prieteniei cu profesorul meu sunt răvășitoare. Pe mulți dintre noi ne-a învățat valoarea respectului, a bunului-simț și omeniei, valori ale existenței umane, care astăzi sunt mult depreciate, le întâlnim din ce în ce mai rar; cine nu-și aduce aminte de una din preferatele sale zicale: „Omenie dai, omenie ai?!” Personalitatea sa copleșitoare, rigurozitatea și dârzenia lui ne-a umplut de stimă și respect. Cine știe cum am fi pornit-o în viață și unde am fi fost, fără luminoasa lui călăuză și spiritul său neatins de osteneală.

            Distinsul profesor Sever Ursa a oferit fiecăruia dintre noi o părticică din sufletul său, fără să ceară nimic în schimb, nici măcar un simplu „Mulțumesc”. Ajuns la anii senectuții, mulțumirea Domniei Sale a fost când s-a regăsit în câte unul din foștii săi ucenici, când i-a văzut realizați, cu familii și cu urmași. Mulți îi datorăm chiar schimbarea firului vieții, fiindcă a știut să ghicească și să prețuiască sămânța bună din care să rodească un soi bun. Firește, pentru cei fără dragoste de muncă n-a avut cuvinte blânde, căci nu întâmplător l-a chemat SEVER. Uneori, chiar îmi spunea cu elocința sa proverbială: „Să știi că și eu am învățat multe de la elevii mei” sau „Răutatea nu este veșnică, se va veșteji și ea”, sau „Nu arunca pietre în câinii care latră, tu vezi-ți, cu răbdare, de drumul tău până la capăt”, după care recita, cu respect, din Coșbuc și Goga cu o plăcere neasemuită. Chiar dacă tabla de valori în care a crezut a început să se zguduie, domnul Profesor a rămas un optimist incorigibil. Celor mai mulți ne-a insuflat dragostea pentru carte, cultul pentru romancierul Liviu Rebreanu și să recunoaștem că gramatica făcută cu Domnia Sa ne-a intrat tuturora în sânge, iar exigența sa ne-a făcut bine multora dintre noi, așteptându-l cu o liniște suverană în clasă; în plus, la el am găsit întotdeauna un sfat folositor ori un îndemn binevoitor, sau – cum se zice – o mână prietenoasă pe umeri. Cândva l-am întrebat ce așteaptă de la zecile de generații care i-au trecut prin suflet și știți ce mi-a răspuns? „Atâta aștept: Bună ziua, domnule profesor!”

Doamnelor și domnilor,

Când pleacă cineva apropiat sufletului tău, îți dai seama că au rămas atâtea lucruri nespuse. Nu ascund durerea și profundul regret ce mă încearcă acum. Câte puțin, cu toții ne vom duce către un liman de tihnă și împăcare, dar domnul profesor Sever Ursa trebuie să rămână în conștiința posterității ca unul dintre intelectualii de înaltă clasă ai Țării Năsăudului, ai județului nostru, cărora li s-a dăruit cu trup și suflet, căci nu întâmplător trei localități i-au acordat titlul de Cetățean de Onoare; e vorba de Maieru, Ilva Mare și Năsăud. Vocația sa de profesor cu muncă de apostolat, director, animator cultural și ctitor a două muzee de renume, cel din Prislop și Maieru, transformându-le în adevărate instituții, scriitor și fondator de revistă (Cuibul visurilor împlinește anul acesta 25 de ani), președinte de onoare al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, președinte al cercului ASTRA din Maieru, - ASTRA potrivindu-se aspirațiilor sale și menirii de îndeplinit - toate acestea ne spun că era mereu urmărit de grija desăvârșirii. Dar dincolo de preocupările dedicate culturii - pentru scriitorul Liviu Rebreanu avea un adevărat cult, dedicându-i câteva cărți, cult pe care ni l-a transmis și nouă - și ridicării acestui neam, domnul Sever Ursa, om al echilibrului și al măsurii, a fost și va rămâne un familist model. „Toiagul” și norocul vieții sale i-a fost devotata sa soție, doamna Doina, care, cu sufletul ei nobil și distins l-a sprijinit permanent cu multă dragoste, cu vrednicie, demnitate și multă discreție în toate proiectele sale. Cei foi fii, Liviu și Ovidiu, alături de soțiile lor și-au creat prin muncă asiduă un prestigiu bine apreciat de colegii lor de muncă. Și iată, la fel fac și nepoții și nepoatele Profesorului, cel care ne-a făcut viața mai frumoasă, ne-a învățat cum să trăim, dar și cum să murim. Prin cuvântul său limpede, - avea un talent oratoric cumpănit, fără să cadă vreodată în vulgaritate sau banalitate – prin fapte și operă nepieritoare, el rămâne o flacără care a luminat neamul românesc de pe aceste meleaguri în vremuri mai mult sau mai puțin potrivite. Discursurile sale, alimentate de o artă a persuasiunii rară, aveau miez și morală.

Ușa familiei sale era mereu deschisă tuturor celor care apelau la ei. În casa lor primitoare găseai întotdeauna ospitalitate, avea raporturi bune cu toată lumea, dar să nu credeți că nu a sorbit și el din cupa amărăciunilor și nu au fost unii oameni care i-au întinat sufletul. Acestea sunt lucruri inerente și se întâmplă și se vor întâmpla în viața oricui. Pentru el, familia, școlarii, scrisul și cititul i-au fost leacurile zilnice. Era mândru de nepoatele și nepoții săi. Trăind în sârg cărturăresc, ca profesor, nobilă profesie!, a ars mereu pentru ucenicii săi, aidoma unei lumini în bezna acestei lumi ingrate, luminând inimi și suflete prin faptă și cuvânt ziditor. Profesorul a avut încredere în educație, în elevi, în iscusința minții oamenilor simpli, în bunul lor simț, și-a îndeplinit misiunea avută pe acest pământ: aceea de a forma oameni prin multele generații de elevi pe care i-a educat și instruit așa cum numai domnia sa a știut s-o facă. Profesorul experimentat, Sever Ursa, cel care a cunoscut refugiul din anii 1940-1944, reprezintă prototipul de intelectual ardelean pătruns de rolul pe care îl are, înțelegând că renașterea națională nu se poare face decât prin cultură și educație. Niciodată n-a luat în glumă țara și acest neam.

            Este de datoria noastră să-i cultivăm memoria de câte ori vom avea ocazia. Niciodată să nu ni se pară povara recunoștinței grea și apăsătoare față de dascălii noștri. Să le păstrăm amintirea vie, plină de gratitudine, fiindcă multe din achizițiile spirituale și învățămintele dobândite le datorăm lor. Să promitem cu toții că măcar noi, cei prezenți, nu-i vom răni sufletul cu uitarea noastră și îl vom păstra mereu în inimile și sufletele noastre. Echipa revistei Cuibul visurilor (Viluț Cărbune, Ilie Hoza, Macavei Al. Macavei, Iacob Naroș, Viorel-Daniel Partene, Mircea Prahase, Liviu Ursa și subsemnatul) deplânge trecerea directorului nostru fondator la cele veșnice, o parte din roadele muncii sale fiind prezentate în cei 25 de ani în care am fost împreună la bine și la greu.

            Bunul Dumnezeu să-l așeze în rândul celor drepți și buni, iar celor rămași multă mângâiere. Odihnă veșnică și meritată cu prisosință, DOMNULE PROFESOR!

    Icu Crăciun