Sever Ursa, ctitorul de veşnicie, la 85 de ani

Dum, 03/12/2017 - 14:22

La mulți ani, domnule profesor!

Nu este prima dată când scriu despre profesorul meu. De fiecare dată i-am găsit noi virtuți ale personalității sale atât de complexe. De data aceasta mă voi rezuma la ceea ce au reprezentat în viața sa trei localități din Țara Năsăudului care i-au acordat titlul de Cetățean de Onoare; este vorba de Ilva Mare, Năsăud și Maieru.

Așadar, viitorul meu profesor s-a născut în 8 martie 1932 în Poiana Cătunenilor, comuna Ilva Mare. Am fost acolo de două ori la invitația domniei sale. De la biserica din centrul satului și până la Cătuneni sunt aproximativ 12 kilometri. Am pornit-o la deal pe Valea Ivănesei, imaginându-mi de câte mii de ori a făcut acest drum, dus-întors, până la așezarea aceea omenească de pe munte. Aproape de izvoarele acestui pârâu, pe stânga, am traversat o pădure seculară de molizi falnici. Liniștea ei m-a înfiorat. Cum au urcat și au coborât școlarii acest traseu în timpul iernilor năprasnice? l-am întrebat trăgând cu nesaț aerul ozonat. „Ne trezeam cu noaptea-n cap, părinții ne făceau cărare prin omătul până-n brâu” mi-a zis cu sfială și glasul schimbat, mângâind cu privirea coroana unui molid. Cred că se gândea la tatăl său, Augustin Ursa, deținutul politic închis de autoritățile comuniste pentru că a îndrăznit să ironizeze sistemul, la mamă-sa, Victoria, o Vitorie Lipan autentică, la fratele său, Victor, renumit profesor universitar la Facultatea de Drept clujeană, cu toții trecuți în lumea drepților. La Ilva Mare a cunoscut-o mai bine pe măiereanca Doina Sângeorzan, pe atunci învățătoare în acest sat, cu care și-a unit destinul la Maieru și unde au întemeiat o familie model. Cei doi fii, Liviu, ajuns la rândul său profesor la școala măiereană, și Ovidiu, universitar clujean, s-au căsătorit cu alte două Elene, profesoare cu vocație, și au înfrumusețat viața bunicilor cu patru nepoți frumoși și sănătoși: doi băieți și două fete (trei dintre ei titrați, cu studii în străinătate – Călin, Iulia (cu serviciul în Danemarca), deja căsătoriți, și Flavia (cu serviciul la Bruxelles), - dar și Darian, acum elev în clasa a IX-a la un liceu prestigios din Cluj-Napoca. Ce bucurie mai mare poate fi pe lumea asta când se întâlnesc de trei-patru ori pe an toți zece la masă!

Între anii nefaști 1940-1944 a cunoscut perioada refugiului, după care a urmat Școala Normală din Năsăud, unde, în calitate de premiant, s-a atașat de tradiționalele valori grănicerești românești, promovate cu asiduitate de zecile de generații de absolvenți împrăștiați în cele patru zări ale patriei.

Țin să subliniez faptul că, la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, unde, de asemenea, a fost un student merituos, dl. profesor s-a atașat de profesorul universitar Ioan Breazu, care i-a propus să-i fie asistent, însă, de data aceasta, a învins sentimentul, care a decis în favoarea alesei inimii sale, d-na Doina, cea cu care au împărțit și împart astăzi bucuriile și necazurile.

La toate acestea este obligatoriu să adaug și despre misiunea intelectuală pentru care a fost trimis în lume profesorul meu: să ctitorească două muzee (este vorba de cel de la Prislop, închinat scriitorului Liviu Rebreanu, și „Cuibul visurilor”, de la Maieru, dedicat măierenilor și autorului lui Ion), să predea ca nimeni altul limba română atâtor generații de măiereni, care au umplut astăzi mapamondul, să întemeieze prima revistă din mediul rural, după 1989, să scrie cu competență și har despre înaintașii noștri, dedicându-le cărți folositoare urmașilor, să facă în așa fel încât să fie cunoscute obiceiurile și tradițiile Maierului nu numai în țară, ci și în străinătate, iată pentru ce a ars și arde Domnul Sever Ursa!

Icu Crăciun

Ultimul corifeu

Cred că profesorul Sever Ursa, așa cum am avut prilejul să îi spun cândva, este o ființă care în societatea noastră de azi a devenit extrem de rară și, ținând cont că în generațiile tinere nu mai prea zărim asemenea structuri de personalitate, am putea spune chiar că este, din păcate, pe cale de dispariție.

În primul rând, el este omul care a crezut și crede cu putere în tot ce a făcut și continuă să facă. Un idealist!, ar spune unii. Eu cred că nu, pentru simplul motiv că idealistul are și o doză de naivitate, de rupere de realitate, ceea ce nu este cazul profesorului măierean. Dimpotrivă, sunt convins că de admirat este tenacitatea cu care și-a urmat crezul. Iar crezul său este unul luminist, curgând dinspre marile idealuri de cultivare a semenilor, de spiritualizare a oamenilor și locurilor. Tânăr absolvent al literelor clujene, se dedică, plin de elan și pricepere, organizării muzeului memorial de la Prislop, consacrat romancierului Liviu Rebreanu. Aceeași muncă trudnică o continuă la Maieru, ca profesor în locurile sale natale, dar și cele ale copilăriei lui Liviu Rebreanu. O intersectare fericită care contribuie și ea la realizarea unei construcții culturale importante.

Muzeul „Cuibul visurilor de la Maieru nu este doar un edificiu în care Sever Ursa s-a zidit vis cu vis, speranță cu speranță, împlinire cu împlinire, precum Ana s-ar fi zidit singură în biserica ei. Nu, zidirea a curs în tot ținutul someșan și mai departe. Pentru că o construcție este lipsită de sens dacă nu se revarsă în lumea din jurul ei, dacă spiritul ei nu trăiește în oameni și locuri. Scrierile lui Sever Ursa sunt și ele părți ale aceluiași edificiu. Este și sensul gândirii marilor noștri înaintași: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, George Barițiu, Timotei Cipariu...

Dacă cineva ar vrea să știe cum arată unul dintre ultimii corifei ai Școlii Ardelene, ar trebui să îl privească pe Sever Ursa până în adâncul hotarelor gândirii sale profunde și generoase în același timp. Apoi, ar putea da binețe ultimului corifeu, oriunde s-ar afla, pentru că ținuta sa intelectuală se revarsă de multă vreme în lumea în care trăim și noi, cei „mici de zile, mari de patimi”.

Andrei Moldovan

Profesorul înveșnicit

Întâi, în anii debutului meu de profesor, pe la vechile consfătuiri ale cadrelor didactice, pe la cercurile pedagogice ale profesorilor de limba și literatura română, buzduganul numelui său, al profesorului Sever Ursa din Maieru, lovea pilduitor în porțile abia înjghebate ale viitoarelor noastre destine de dascăli de română. Îi răspundeam cu ecouri admirative, cu hotărâri luate în taină, de a-i urma exemplul, cu îndemnuri solemne de a lucra mai bine în ogorul limbii române.

Din toamna anului 1976, de când am început a profesa la școala din Parva, l-am cunoscut mai îndeaproape, mai bine, pe profesorul Sever Ursa. Mă fermeca patosul lui pentru cele două mari iubiri care i-au pecetluit definitiv viața: limba română și Liviu Rebreanu.

I s-a potrivit de minune chemarea ,,Pe urmele lui Liviu Rebreanu”. Dânsul a fost ,,chematul” să pună bazele Casei Memoriale ,,Liviu Rebreanu” din Prislop, inaugurată în 2 iunie 1957. ,,Chemarea străbunilor”, obârșiile strămoșilor și viitoarea soție, învățătoarea Doina Sângeorzan, l-au țintuit pentru totdeauna în Maierul rebrenian. S-a legat dulce de glia copilăriei lui Liviu Rebreanu. De fapt, Sever Ursa își continua chemarea rebreniană, valorificând, la fața locului popasul marelui romancier în satul de sub măgurile, căldările răsturnate, care îl păzesc ca niște foști grăniceri de pe Valea Someșului.

Aici activitatea lui didactică (a învățat română peste 2000 de elevi) s-a îmbinat armonios cu edificarea Muzeului ,,Cuibul Visurilor”, inaugurat în 27 noiembrie 1957, cu activitatea Societății Culturale ,,Liviu Rebreanu”, reînființată în 24 iunie 1974, cu editarea revistei ,,Cuibul visurilor” (1996), continuatoarea primei reviste școlare din mediul rural, din țara noastră, care a ființat între 1967 și 1972. A publica acum în paginile acestei reviste este un prilej onorant.

Am descălecat de multe ori, însoțit de elevii mei, în Muzeul ,,Cuibul Visurilor” din Maieru, trecându-i pragul cu sentimentul că am intrat în casa unui prieten. Aici profesorul Sever Ursa te ,,înveșnicește” prin lecția pe care ți-o predă despre Liviu Rebreanu, despre țăranul român. Te face să te simți că ești într-un sanctuar în care se oficiază ,,religia amintirilor” despre Liviu Rebreanu, în care primești ,,merinde” sufletească pentru întreaga ta viață. Atât de convingător este profesorul rebrenolog, încât părăsind Maierul, cauți cu privirea de la geamul mijlocului de locomoție care te-a adus aici, săsurprinzi undeva, după un răzor, pe un ,,Ion” sărutând pământul.

Ca un adevărat dascăl care descinde din răsuflarea încă vie a Școlii Ardelene, profesorul Sever Ursa a valorificat zestrea culturală și spirituală a zonei, opera rebreniană, publicând mai multe cărți, colaborând la prestigioase publicații literare.

În fiecare noiembrie, ,,lună onirică”, cum o considera istoricul și criticul literar Eugen Simion, luna nașterii lui Liviu Rebreanu, mă bântuie filmul unui scenariu. Mi-l imaginez pe patriarhul iubirii pentru Liviu Rebreanu, profesorul Sever Ursa, peregrinând pe la liceele din județul nostru și dând ,,dezlegare” la studierea operei rebreniene.

Din târnațul Maierului, sub privirea măgurilor veșnice din jurul satului, la venerabila vârstă de 85 de ani, profesorul Sever Ursa poate rosti cu îndreptățire, asemenea lui Liviu Rebreanu: ,,În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele”. Cele două adjective ,,cele mai frumoase” și ,,mai fericite” cad ca o binecuvântare, se așază ca o aură peste un destin exemplar, de ziditor, cum l-a numit un confratebeclenar, pe profesorul Sever Ursa.

Ion Radu Zăgreanu

Sever Ursa, staroste al culturii măierene

Am vârsta la care eu pot să-l privesc pe dl. prof. Sever Ursa mai altfel decât prin ceaţa anecdotică a şcolii elementare. Zburând un pic mai departe de cuibul uneori călduţ al visurilor măierene am, iată, circumstanţe să evaluez oarecum dinafară Maierul cultural şi pe măiérii vrednici a fi „prinşi” în antologii.

În primul rând Sever Ursa aparţine Maierului cu totul altfel decât credem noi, de pildă, de pildă cum credem noi că "ne aparţine" Liviu Rebreanu. Acum un secol Liviu Rebreanu căutând prin creaţia sa universaliile fiinţei Om a zburat departe, departe; abia de-l mai zărim sau – citându-l pe Gavril Istrate (Saloanele Liviu Rebreanu ed. 2005) – „Liviu Rebreanu duce, alături de Coşbuc, numele nostru până departe”.

Dar, vai! Conul marii umbre a modernităţii ascunde ţăranul român de odinioară şi, deopotrivă, pe Rebreanu şi pe Coşbuc. De fapt nu-i ascunde pe Rebreanu şi Coşbuc, ci îi tot reduce la „un moment istoric în creaţia literară românească” – potrivit expresiei curente în jargon citadin.

Într-un fel nici nu am avea temei să acuzăm o atare stare de lucruri – dacă intrând în UE au dispărut ţăranii şi nu mai este ţărănime cine să mai asume ideatic pe scriitorul sau pe poetul ţărănimii?

Iată în constatarea de mai sus un prilej de meditaţie: acum o sută de ani aspiram spre univeralitate, iar acum, sub tăvălugul globalizării, aspirăm să ne păstrăm fiinţa şi identitatea. Din această perspectivă ar trebui ca astăzi, noi măierenii, să ne bucurăm că prof. Sever Ursa n-a zburat din Cuibul visurilor. Ba mai mult – Sever Ursa a fost şi este un adevărat „jupân staroste” pe tărâmurile mereu mişcătoare ale culturii.

În vâltoarea şuvoiului modernist Sever Ursa a pus stavile prin care Rebreanu şi Coşbuc nu pot fi luaţi de valul modernităţii. Te uiţi la Sever Ursa şi vezi în spatele lui edificii culturale care stau drept piedestal tocmai iluştrilor înaintaşi. Este vorba de Muzeul din Maieru ctitorit de Sever Ursa, dar şi de pietrele – la propriu – puse de domnia sa la temelia Casei memoriale din Prislop. Nu va mai trece mult timp şi Ion al nostru nu va mai fi înţeles fără o prealabilă descindere a cititorului în muzeele năsăudene.

Alături de edificiile închinate lui Rebreanu Sever Ursa a avut grija şi puterea să “coboare” din Arşiţă, de pe Colnic, din Bori etc. – direct pe scena muzeului sau în analele revistelor de cultură – acele “monumente” culturale năsăudene rămase de izbelişte precum: Cânteca şi descânteca Cununii, Datini de Sânzâiene, Datini de nuntă, Colinzi etc. Aceste moşteniri culturale sunt imune la vâjâiala furtunoasă a modernismului, mereu “post-modern”.

Titlul omagiului de faţă este menit să aducă în lumină profilul unui “om măiestru” în arta cuvântării şi a ceremonialului cultural. Vorbele domniei sale se leagă frumos şi astăzi – mai domol ca altădată –, dar mereu îmboldesc auditoriul – trezindu-i dorul şi năzuinţele.

Într-o nepreţuită monografie culturală dedicată învăţătorului Vasile Rebreanu publicată la Editura Napoca-Star în 2008, sub titlul Vasile Rebreanu (1862-1914) învăţător, folclorist şi animator cultural, citim un titlu emblematic pentru tema de faţă, iată, Stărostitul (în părţile Năsăudului), publicat în 1892, în revista “Ungaria”, an I, martie, 1892. În acest text, cules direct din Maieru de către Vasile Rebreanu, avem revelaţia de a descoperi şi de a înţelege menirea celui chemat “să pună teară” sau rost într-un ceremonial cultural, în speţă cel al cununiei din vremuri precreştine, după cum “preabine” spune autorul.

În dialogul dintre starostele mirelui şi cel al miresei, după cum se poate remarca, se foloseşte apelativul „frate şi jupâne purtător de gând”.

Aşa aş îndrăzni să închei, adresând domniei sale, D-lui Prof. Sever Ursa, urarea:

Jupâne, purtător de gând să ne trăieşti întru cuvânt!

Viluţ Cărbune,

SEVER URSA – 85 – O VIAȚĂ ÎNCHINATĂ UNEI IDEI

Până mai ieri, domnul profesor Sever Ursa avea o lume numai a lui compusă din obiecte care, pentru unii, nu aveau mare însemnătate, dar pentru dumnealui erau o părticică din viața lui, mai mult de-atât, chiar o comoară fără de preț. Mă gândesc la componentele din Muzeul patronat de către Domnia-sa atâția ani, cu care bănuiesc că d-l profesor comunica de fiecare dată când intra în clădire, printr-un cod numai de el înțeles și exersat vreme de zeci de ani. Eu așa îl văd mereu și consider că despărțirea de lucrurile și locurile îndelung frecventate nu poate fi decât dureroasă, fără a fi înțeleasă cum trebuie de cei din jur, prin asta am trecut sau vom trece vrând-nevrând, cu toții. Pe lângă profesoratul de excepție, publicistica literară și cărțile scrise, cea mai mare parte a vieții domnului Sever a fost închinată Muzeului local și, în egală măsură, publicației „Cuibul visurilor”, cele două proiecte îngemănându-se armonios de-a lungul anilor. La început, revistă școlară, „Cuibul visurilor” a fost editată între anii 1967-1976, cu 12 apariții pe an. În mai 1996, domnul Sever va reînființa publicația cu același titlu, cunoscută și azi și ajunsă în al XXI-lea an, la numărul 124.

Ceea ce voiam să subliniez e că, în toți acești ani, domnul profesor a fost și este mentor și director și totodată colaborator al publicației „Cuibul visurilor”, dar și al Muzeului cu același nume, chiar dacă în ultima vreme, indirect, prin fiul dânsului, profesorul Liviu Ursa. Implicit și mereu între cele două visuri ale domnului profesor s-a aflat Liviu Rebreanu care, întocmai unui liant miraculos a coagulat toate cele petrecute sub auspiciile Muzeului și revistei, bineînțeles, sub privegherea meticuloasă și fructuoasă, în același timp, pentru școală, comunitate, pentru viața spirituală și cultural-artistică din zonă.

Acum, la ceas aniversar, când doar cei puternici mai răspund la apel, noi, cei care urmăm după domnul profesor Sever, cei din jurul lui dintotdeauna, ce-am putea să-i dorim, cu ce l-am putea bucura? Doar să-i dorim cât mai multă sănătate, optimism din acela dacic pe care l-a avut mereu, liniște sufletească și micile bucurii adiacente familiei provocate de nepoți, nepoate sau strănepoți. De asemenea, să se bucure de doamna Doina, soția iubitoare, deja proverbială prin grija și înțelegerea pe care le-a avut și le are față de dânsul, pentru ca împreună să trăiască mulți ani și de-acum înainte.

La mulți și fericiți și frumoși ani, Domnule profesor Sever Ursa!

Tot ceea ce-ați visat și clădit în atâția ani, să fiți sigur că este pe mâini bune și va merge mai departe, unii cu muzeul, alții cu revista sau cu Rebreanu, toate vor trece de la o generație la alta, întocmai unei sfinte ștafete spirituale.

Iacob Naroş

„Omagiile mele, lui Aurel Podaru!”

Despre bunul meu prieten SEVER URSA am vorbit şi am scris de nenumărate ori. Şi de fiecare dată am făcut-o, ţin să precizez, cu responsabilitate, cu multă plăcere, cu admiraţie, dar şi cu un sentiment de mândrie că mă număr printre prietenii săi apropiaţi. Cu câţiva ani în urmă, i-am dedicat şi o carte: SEVER URSA. Un ziditor, apărută la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013. O carte de aproape 400 de pagini. O carte care a trecut „ca pâinea caldă”, când a fost lansată după încheierea manifestărilor dedicate centenarului naşterii unui alt, ilustru, măierean: EMIL BOŞCA-MĂLIN. O carte care ne onorează pe amândoi, aş îndrăzni să mai adaug.

Adevărul e că SEVER URSA a atins, iată, borna 85 a timpului. Bun prilej de bilanţ, de aduceri-aminte, de evocări. Căci ar mai fi şi acum destule de spus, sau de scris, despre Profesorul, Cărturarul şi Omul SEVER URSA, despre faptele lui de o viaţă. Pilduitoare. Voi scrie ceva şi de data aceasta, fireşte, renunţând însă la maniera clasică, să zicem aşa, în favoarea unei amintiri vechi, de peste 30 de ani. E vorba de prima noastră întâlnire: faţă la faţă. Şi pe asta vreau s-o relatez acum. Pe scurt.

Mai întâi, însă, fac menţiunea că despre Sever Ursa auzisem cu mulţi ani înainte de a-l cunoaşte „în carne şi oase”. Citisem despre el în presă, îi citisem articolele, eseurile, studiile despre LIVIU REBREANU, îl văzusem de nenumărate ori la televizor. Angrenat în tot felul de proiecte culturale. De anvergură. Cu rezultate remarcabile, mai adaug, care meritau promovate cu prisosinţă. Într-un cuvânt, îl cunoşteam deja, fără să-l fi văzut în realitate. Şi, oriunde l-aş fi întâlnit, l-aş fi recunoscut „din prima”. Aşa cum s-a întâmplat, de-adevăratelea, şi în împrejurarea pe care încerc s-o evoc acum, în semn de omagiu la împlinirea venerabilei sale vârste.

În ziua aceea, mă aflam pentru prima oară la Maieru. În interes de serviciu. În calitatea mea de „inşpector” de mori. Singura persoană pe care o cunoşteam acolo era regretatul meu prieten, poetul Sandu Al. Raţiu. Cu care urma să mă întâlnesc în faţa şcolii, pentru a mă însoţi mai apoi la cele două mori din localitate.

Stând şi aşteptându-l, a apărut domnul SEVER URSA. L-am recunoscut numaidecât. Şi l-am salutat cu tot respectul. Mi-a răspuns, cu reverenţă. „Ce mai faceţi, domnule profesor?, l-am întrebat, ca şi când ne-am fi cunoscut de când lumea, dar nu ne mai văzusem de ceva vreme. Ce mai e prin Maieru?” Părea uşor descumpănit, dar, parcă, nu se arăta. „Dar dumneavoastră, cu ce treburi pe la noi?”, m-a întrebat, după o scurtă conversaţie. L-am pus în temă. „Locuiţi în Bistriţa?”, a mai vrut să ştie. „Nu, domnule profesor. Eu locuiesc în Beclean.” „Chiar în Beclean?” Şi eu: „Chiar în Beclean, domnule profesor, de ce vă miraţi?” „Mă bucur, fiindcă eu am prieteni şi la Beclean”, mi-a zis. Eram curios să aflu. Primul pe lista domnului profesor… Aurel Podaru! Asta-i bună!, mi-am zis în gând, uşor amuzat. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat direct: „Îl cunoaşteţi personal pe Aurel Podaru?”

Nu mai ştiu dacă mi-a răspuns la întrebare, fiindcă în acel moment l-am zărit, la ceva distanţă, pe însoţitorul meu. Mă „reperase” şi el, şi venea grăbit să ne întâmpine. Fiindcă intuisem „pericolul”, i-am spus „la revedere!” domnului profesor şi ne-am despărţit intempestiv.

„Vă rog să-i transmiteţi lui Aurel Podaru omagiile mele!”, l-am mai auzit pe domnul SEVER URSA, în timp ce mă îndepărtam.

Şi mă gândesc acum ce s-ar fi întâmplat dacă, în final, ne-am fi întâlnit toţi trei? Ce să se întâmple? Ne-am fi dat de gol unii pe alţii şi, astfel, într-o clipă s-ar fi risipit tot farmecul acestei poveşti.

În fiecare an, de 8 martie, îmi amintesc de această nostimă întâmplare. Şi de fiecare dată îl sun la telefon. Rostind aceeaşi frază:

- Omagiile mele, domnule profesor! La mulţi ani, cu sănătate şi alese bucurii!

Aurel Podaru

Ctitorul

După studii temeinice şi strălucite ca licean şi student la Năsăud, apoi la Cluj, după căsătoria Sa cu o măiereancă, în loc să îmbrățişeze cariera universitară, aşa cum îl îndreptăţeau notele maximale şi recomandările profesorilor universitari , aşa cum a procedat fratele Său - prof. univ. Victor Ursa - glasul obârşiei măierene al tatălui îl statorniceşte pentru tot restul vieţii Sale în satul copilăriei lui Rebreanu (Cuibul visurilor – Maieru) , acolo unde într-o viitoare monografie a localităţii, musai ca un capitol al cărţii, întins pe măcar o jumătate de veac, să se întituleze Epoca prof. Sever Ursa.

Stabilirea la Maieru a fost o binecuvântare reciprocă, cu menţiunea că au primit măierenii infinit mai mult decât au oferit, rămânând veşnic îndatoraţi celui mai strălucit dascăl care a urcat şi a predat la catedrele şcolilor din Maieru. Profesorul Sever Ursa a fost şi a rămas un dascăl de vocaţie. Maierul a avut mulţi dascăli de vocaţie, însă, înaintea Lui nu trece nimeni.

Toată pleiada de intelectuali ai Maierului se sprijină pe o temeinică însuşire a limbii şi literaturii române predate de profesorul lor mult îndrăgit.

Activitatea domnului Sever (cum obişnuiesc să I se adreseze sau să vorbească între ei despre El – o parte dintre săteni) nu se rezumă doar la catedră: a fost un fervent catalizator, mobilizator, iniţiator şi realizator pe toate tărâmurile cultural-obşteşti. Între darurile cu care a fost înzestrat la nivel de vârf se numără şi mobilizarea şi persuasiunea în atingera unor scopuri sau idealuri comune. Oratoria a practicat-o la nivel de artă, puţini semeni se pot măsura cu El.

Ca dascăl de vocaţie, calitatea Sa primodială cred că a fost aceea de a scoate dintr-un munte de balast un firicel de aur, pentru o jumătate dintre elevii Săi, iar pentru cealaltă jumătate a fost scântea sau clicul declanşator al unui mecanism ascuns de realizare proprie a fiecărui învăţăcel. Cu această zestre poţi străbate fructuos tot itinerarul vieţii.

Pe traiectul vieţii Sale s-a bucurat de o sănătate robustă şi pe jumătatea potrivită, Doamna Doina. Domnia Sa a fost toiagul pe care s-a sprijinit în clipele grele ale vieţii, pentru că nici acelea n-au lipsit. Cu doi feciori reuşiţi, cu două nurori alese şi patru nepoţi dătători de speranţe întemeiate, familia-matcă URSA este şi un model familial pentru Maieru şi nu numai.

Trecând nepermis de fugar peste activitatea cultural-obştească (corul şi cununa din Maieru au fost premiate naţional şi internaţional), precum şi peste activitatea creativă (cărţi şi publicistică), ceea ce lasă moştenire pentru urmaşii urmaşilor măiereni, ca şi pentru ţară, sunt cele două măreţe realizări ale Domniei Sale: muzeul şi revista cu acelaşi nume, împrumutat de la Liviu Rebreanu : Cuibul visurilor. Muzeul de talie judeţeană, revista locală; ambele bătând în patru zări.

În epoca internetului când majoritatea ziarelor şi revistelor sucombează, revista măierenilor este în al XXI-lea an de existenţă cu 123 de numere scoase până în prezent.

Pesta o jumătate de mileniu Maieru a căutat un OM şi l-a găsit în personalitatea marcantă a PROFESORULUI SEVER URSA.

Macavei Al. Macavei

Osmoză între loc și nume

Trăiește printre noi un Domn, care cinstește acest substantiv cu inițială majusculă și despre care merită, este o onoare, să scrii, indiferent de vreun moment aniversar personal sau de o întâmplare distinctă în calendarul nostru creștin ori laic.

În arealul Someșului rodnean, la întrebarea „Unde te duci?”, dacă unii am răspunde „La Sever Ursa”, nu puțini dintre noi vom pricepe „La Maieru”. Iar când zici „La Domnul Sever Ursa”, se va înțelege că îl cauți pe faimosul om de cultură, venerabila personalitate care și-a lăsat amprenta inconfundabilă asupra climatului cultural transilvan.

Nu pot ocoli tentația de a scrie encomiastic despre Domnia Sa. Iată, mai întâi o exclamație: Ce de strălucitoare forme geometriceîn caleidoscopul destinului său! Soț și părinte exemplar, profesor seducător, muzeograf împătimit, eseist și etnograf de vocație, conviv persuasiv prin înțelepciune și umor mustind de vitalitatea înaintașilor.

Se întrepătrund la Domnul Sever Ursa trei calități distincte și distinse: dragostea – până la smerenie – pentru rostire, logica gândirii sale de o limpezime plină de surprize și, deopotrivă, farmecul glasului.Îl voi ruga, la proxima întâlnire, să-mi citească din Mihai Eminescu și Liviu Rebreanu.

A coborât dinValea Cătunenilor (toponimul mie îmi pare a avea rezonanță haiducească) și s-a așezat pe Someș,pentru a da plenitudine esenței sale, de noblețe stelară: Ursa. Dar și pentru a-și confirma prenumele: Sever; o prețuire severă pentru oamenii în mijlocul cărora trăiește adânc românește. Dar conduita sa e însoțită de finețe; fiindcă s-a născut… de ziua femeii?

Prin ținuta sa civică, nu încetează să releve condiția sa de Domn și, prin faptele de cultură, să lumineze puterea cuvântului scris, pe care o crede nepieritoare.

Cornel Cotuțiu

Domnului Sever Ursa

“Din prima încăpere se aude desluşit zgomotul hârtiei răsfoite. Scaune frumos tapiţate, cărţi - un maldăr de cărţi, un birou uriaş din lemn de stejar şi... Rebreanu!? Chipul lui Rebreanu ne zâmbeşte: «Sunt profesorul Sever Ursa! Unul dintre cei mai mari documentarişti ai operei lui Rebreanu. Dacă pentru asta aţi venit!». «Pentru asta. Însă ne-a izbit asemănarea dintre dumneavoastră şi...» «Şi Rebreanu, da, mi s-a mai spus.»

Erau începutul unei discuţii, de prin anul 2009, pe care o redescopeream în zilele noastre pe “jurnalul.ro”, în articolul “Între «Cuibul visurilor» şi pripasul lui Ion”. O discuţie dintre domnul Sever Ursa şi doamna Anca Alexe, o doamnă reporter venită pe plaiurile măierene pentru a redescoperi locurile minunate ale României. O constatare minunată: o asemănare izbitoare între domnul Sever Ursa şi Rebreanu. Dacă Rebreanu nu a mai ajuns la bătrâneţe, amprenta sa i-a fost lăsată domnului Sever. Poate şi prin intermediul amintirilor domniei sale de pe când avea nouă ani. Atunci a fost singura dată când l-a văzut pe ilustrul scriitor. Acesta a intrat la braţ alături de tatăl tânărului Sever, Augustin, iar dragostea pentru Rebreanu a început să prindă rădăcini chiar de pe atunci. "În autografele pentru părintele meu” - mărturisea d-l Sever d-nei Alexe - ”Rebreanu scria aşa: «Prietenului meu, Augustin Ursa, care a mers pe drumurile de munte tot mai sus, cu o amintire de gând şi de faptă!»”

E primul semn care mă îndeamnă să pornesc pe aceste drumuri ştiute doar de puţini oameni. E drumul ce duce spre Poiana Cătunenilor, aproape de Ilva Mare. E drumul ce duce spre rădăcinile ancestrale ale unui OM. Dar foarte important e că OMUL poate fi şi rădăcina ta. Sunt exepţionale cuvintele pe care Bebe Cotimanis le rostea într-un documentar intitulat “Ȋnvingătorii”, o docu-dramă filmată în anul 2008 şi difuzată în anul 2015, pe TVR-1: “Despre arta tăcerii poţi învăţa de la un artist. Un pictor poate aşeza o pată de culoare, un scriitor un pumn de cuvinte, un documentarist o suită de imagini care întruchipează omul şi câteodată OMUL poate fi lumea sau rădăcina ta”. Sau mai bine spus, Domnul Sever e rădăcina noastră, a tuturor măierenilor, dar nu numai.

Într-adevăr un om dintre aceşti învingători, care va urma să devină rădăcina, dar şi lumea noastră, se va naşte în comuna Ilva Mare, mai precis în Poiana Cătunenilor, din părinţii Augustin şi Victoria. Până la vârsta de 12-13 ani, va creşte şi printre minunaţii lui unchi, fraţii mamei dumnealui, care au fost primii lui învăţători. Familia dânsului va fi un blazon de nobleţe în care omenia, învăţătura bună, demnitatea de a fi român vor fi esenţiale. De la ei va învăţa să iubească natura, cerul, munţii, privighetorile, dar şi dârzenia.

Dacă puii unei privighetori îşi vor lua zborul din cuib la un moment dat, aşa şi OMUL îşi va lăsa în urmă cuibul său şi întâmplarea va face ca să ajungă în alt cuib, dar de data aceasta cel al lui Liviu Rebreanu, în „Cuibul Visurilor”, în Maieru. Aici, pe un loc sfânt, în 1957, va zidi un muzeu care se va numi tot „Cuibul visurilor”, apoi, 10 ani mai târziu (în 1967), va apărea primul număr al revistei şcolare, purtând acelaşi nume. Şi în această revistă îşi va avea rădăcinile şi noul format al publicaţiei „Cuibul visurilor”, primul număr apărând în mai 1996. De atunci au trecut mai bine de 20 de ani în care revista a apărut fără nicio întrerupere.

Dar OMUL nu ar fi putut face toate acestea fără alţii, care, laolaltă, au visat la nemurire, o nemurire prin cuvânt. Spuneam, la început, că OMUL, până la vârsta de 12-13 ani, a crescut şi printre cei opt minunaţi unchi ai lui, primii lui învăţători. Odată ajuns învăţat, s-a gândit să-i înveţe şi pe alţii în ale tainei. Iar întâmplarea va face, ca la momentul actual, revista să aibă tot atâţia învăţăcei (redactori), în număr de 8. Două jumătăţi legate între ele printr-un singur punct de legătură. La jumătatea drumului, un OM extraordinar. O mână e întinsă spre toţi străbunii, cealaltă spre învăţăceii domniei sale. Ȋntre ele o adevărată comoară adunată în 85 de ani întregi, o comoară pe care o descoperim sau o redescoperim şi acum, zi după zi.

Câteva mărturisiri de suflet ale domnului Sever, destăinuite în documentarul “Ȋnvingătorii”, de care aminteam mai sus, îmi revin în minte:

“M-am născut în comuna Ilva Mare, cătunul Poiana Cătunenilor, în anul 1932, pe 8 martie. Părinţii mei, Augustin şi Victoria, erau ţărani. Am crescut, până la vârsta de 12-13 ani, între unchii mei, minunaţii mei unchi, fraţii mamei, care - opt la număr – au fost primii mei învăţători. Unchiul Augustin, cel care a trăit 98 de ani, unchiul Traian care-a trăit 102 ani, mătuşa Victoria care-a trăit 95 de ani, Augustina care trăieşte la 95 de ani, Dumitru care-a murit la 93 de ani, Doniză care-a murit la 94 de ani; pe badea Dănilă care mai e în viaţă şi-şi poartă costumul românesc c-o mândrie extraordinară, unchiul Ștefan care, la viaţa lui, a fost singurul care n-a avut meserie şi a fost totuşi cioban şi om gospodar de excepţională exemplaritate. Mama mea, Victoria, a murit la 95 de ani.”

„Un caz unic în statisticile româneşti n-am mai găsit, un fapt asemănător, decât în China, unde şase fraţi erau toţi trecuţi de 80 de ani.”

„Noi suntem a opta generaţie, mama mea era a şaptea generaţie, mama lui Trofim Cătuna şi Sofia Slăvoacă a fost a cincea generaţie şi tot aşa. S-a menţinut acest neam dârz şi frumos…”

“Familia mea este o excepţie, un blazon de nobleţe şi ce-a putut da mai mult această familie a fost omenia, învăţătura bună, demnitatea de a fi român; de aceea spuneam că ei mi-au fost primii învăţători. De la ei am învăţat să iubesc natura, cerul, munţii, privighetorile, dar şi dârzenia. Dârzenia a fost pentru ei caracteristică.

„Au rămas acolo întotdeauna cu toate vicisitudinile vieţii. Că de era ceva greu şi purtat în lume, ţăranul român spunea: «Las’ c-a fi cumva ş-amu’ că niciodată n-o fost să nu fie nicicum !»”

[A fost întrebat de multe ori de ce sunt aşa de mulţi.]

“Cum de ce !? Ca să fim mulţi la cină şi ca să ni se veşnicească neamul…”

Minunate mărturisiri…

E minunat când, ştiind atâtea lucruri frumoase despre domnul profesor Sever, îi poţi strânge în mâna ta, mâna caldă a dumnealui.

E minunat când ochii tăi întâlnesc ochii blânzi ai domnului Sever.

E minunat când vorbele dânsului îţi ajung la inimă, iar de acolo spre colţurile ochilor.

E minunat când, în trăistuţa pe care o porţi în umăr, mai strecori câte o metaforă pe care o aşezi cu grijă. O „trăistuţă cu metafore” pe care domnul Sever ni le-a dăruit fiecăruia dintre noi. Câte o metaforă, o povaţă, un îndemn sau alte cât mai câte lucruri de suflet pe care domnia sa ni le-a dăruit şi ni le dăruieşte cu mare drag. Din desagii lui plini cu cărţi, desagii cu care sosea odată pe meleagurile cuibului.

Toate acestea timp de 85 de ani.

La mulţi ani, încă o dată, domniei sale.

Viorel-Daniel Partene

Comentarii

12/03/17 19:45

Adrian Onofreiu

Totuși, „staroste” nu e prea mult?
„Izolarea” auto-impusă, nu e prea mult ??
Sunt simple „mirări”, care nu „reduc” magnificiența celui sărbătorit!
Cu urări de bine, sănătate și gânduri de bine...pentru un „clasic” al culturii „năsăudene”.
Oare, unde e....Lazăr Ureche. Ce ar spune, de acolo, de....sus!