Prof. Mirela Rus: Fericirea – expresie a binelui dorit și împlinit

„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor."
"Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia."
"Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul."
"Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura."
"Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui."
"Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe dumnezeu."
"Fericitți făcătorii de pace, că aceia fiii lui dumnezeu se vor chema."
"Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor."
"Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru mine."
"Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este in Ceruri!"

Cuvântul „fericire” are, de la om la om și pentru fiecare în parte, conotații diferite. Fericire înseamnă bucuria de a te trezi dimineața și a privi soarele, fericire este surâsul nevinovat al copilului care oferă dragostea lui necondiționată, fericire este momentul de taină al întâlnirii cu Dumnezeu, în biserică și în profunzimile sufletului.....Pacea este fericire, iar pacea lăuntrică vine de la Hristos și din iubirea Sa smerită și lucrătoare în sufletelor care-L primesc, Îl iubesc și-I împlinesc voia.
Este împlinirea materială aducătoare de fericire? Aparent, da. Pentru omul monden, al zilelor noastre, viața s-a deformat și s-a îngustat atât de mult, încât crede doar că a dobândit fericirea, pe când este vorba doar de o stare vremelnică, la un nivel inferior. Sunt bucurii mici și trecătoare cele pe care le gustăm atunci când avem parte de satisfacții materiale, profesionale etc. Dar inima omului este locașul unei fericiri adevărate, nemărginite, care nu este limitată în timp. Fericirile ne învață bucuriile adevărate aducătoare de fericire: bucuria smereniei, cea a răbdării în suferință, bucuria pe care blândețea o oferă inimii, apoi bucuria tainică a celor nedreptățiți, dar și bucuria celui milostiv, bucuria celui curat cu inima și a iubitorului de pace; o aleasă bucurie este a celui care poartă crucea lui Hristos.
Cum arată fericirea? Ce se ascunde în gândurile și simțămintele unui om fericit? Oare frumusețe? Oare zâmbet? Oare bunătate? Oare mângâiere? Sau bunăstare? Oare mângâiere? Oare dragoste? Poate o cunună din toate acestea.
Atât de relativă ni se pare semnificația termenului în sine, „fericire”, privit din unghiuri diferite. Dacă pentru unii, fericirea se găsește în familie, alții, singuri fiind, o găsesc intrând pe poarta unei mănăstiri și dedicându-și toată viața lui Dumnezeu; sau unii, neavând familie și urmași pentru cine să se sacrifice, muncesc pentru binele semenilor lor și de acolo vine fericirea; alt om poate fi fericit datorită vremii frumoase de afară și a frumuseților pe care le vede în jurul său, sau pentru că nu suferă de nicio boală și se poate bucura de acestea. Însă, unii oameni pot avea totul, însă nu se simt împliniți și nu pot fi fericiți. Nu trebuie decât să privească în jurul său, să se bucure, să fie recunoscători și să știe să trăiască și, totuși, nu o fac. Fiecare zi este o minune, fiecare zi este un prilej de fericire.
Vorbind despre fericire, nu putem exclude dragostea, deoarece, după cum arată cuvintele unui înțelept, „fericirea nu înseamnă să fii tu însuți, ci să-i faci pe ceilalți oameni fericiți”, și astfel, făcându-i pe ceilalți fericiți, devii tu însuți fericit. Asta presupune iubirea față de aproape, iar capacitatea de a iubi reprezintă manifestarea chipului lui Dumnezeu în noi. Adevărata fericire izvorăște din cât de mult te dăruiești lui Dumnezeu și celuillalt, din modul în care ne construim viața în raport cu cei de lângă noi și apreciind tot ceea ce Dumnezeu ne dăruiește. Poetul Traian Dorz spunea atât de frumos: „Ferice de cei surzi la zgomotul lumii, dar aud șoapta dulce a Duhului Sfânt.”
De foarte multe ori suntem atât de împovărați de tumultul grijilor zilnice, încât lăsăm să treacă fericirea pe lângă noi, fără a ne da seama că am pierdut-o sau trăind iluzia ei doar. Sau poate, uneori, fricile și îndoiala ne împiedică să fim fericiți. A ști să-ți trăiești atât tristețea, cât și bucuria clipei, să știi să te ridici cu demnitate atunci când ai căzut, să ștergi lacrima ce se prelinge pe obraz și șă aștepți raza de soare cu nădejde, asta se poate chema fericire.
Dumnezeu a înzestrat persoana cu capacitatea de a iradia viață și de a dărui celuilalt fericirea. Și tot persoana poate să primească o altă persoană „ca viață inepuizabilă și neconfundată cu sine.” Fericirea omului, viața adevărată se hrănesc din altă persoană, și nu din lucruri abstracte. Însă „numai dintr-o supremă Persoană poate iradia toată viața sau fericirea ființelor umane, care au fost create ca persoane pentru a putea fi în comuniune cu Dumnezeu cel personal, și între ele.” (Părintele Dumitru Stăniloae)
„Să dai, să dai, iată marea fericire a vieții. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile...să-ți trăiești aventurile, să-ți trăiești durererea...să înhați raza de bucurie care fuge, să-ți arăți dinții frumoși în râsul pe care niște ochi umezi ți-l cerșesc, și apoi să plângi nebunește, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp...și apoi să râzi!” (Panait Istrati)

Prof. Mirela Rus