Cornel Cotuțiu: Ritmica măciucii

Un ins care face sport de performanță încă din adolescență și are nevoie de mișcare fortifiantă o viață întreagă, desigur că urmărește, acum la televizor sau pe laptop, transmisii din acest domeniu, firește, cu preferință pentru anume ramuri din competițiile sportive.
Or, vara aceasta e plină de sport, de dimensiuni olimpice, europene, naționale.
În acest context, m-au interesat și competițiile de gimnastică ritmică, artistică.
Dar, mai mult decât altădată (pandemia provoacă și iritări?), m-a stupefiat denumirea unei probe de gimnastică feminină: „proba de gimnastică la măciuci”.
Cum s-a putut asocia grația, frumusețea, ritmicitatea mișcării corpului uman și a muzicii cu acest cuvânt - „măciucă” ?!! Atunci când, pe plan internațional, s-a omologat această ramură sportivă, desigur că s-a folosit un cuvânt semnificativ, fără (cred) conotații compromițătoare; nu așa a procedat, cum se vede, cel care a găsit un corespondent lexical în românește, pentru această manifestare sportivă..
Persoana care a acceptat această asociere ridicolă între „frumusețe” și „măciucă” a fost un străin de limba română și de rostirea neaoșă din mahalale.
Am deschis dicționarul limbii române, pentru substantivul „măciucă”. Da: bâtă lungă și groasă, cu măciulie ferecată la un capăt. În cunoscuta sa operă, Nicolae Bălcescu remarca faptul că „armele moldovenilor erau sabia, paloșul, măciuca.” (Ștefan cel Mare nu putea accepta ca să vadă vreo cucoană de la curtea domnească mânuind o astfel de ghioagă.
Sau: „E destul o măciucă la un car de oale.”. În terminologia botanicii: „măciuca macului”. Sau, argotic, dicționarul constată pentru „măciucă” sinonimul „penis”.
Curiozitatea, stupefacția, m-au făcut să deschid și dicționare ale limbilor europene. Da, există „măciucă” la englezi - „bludgeon”; la maghiari - „futykos” (nostimă rezonanță pentru urechea unui român...); italienii și francezii au o vocabulă oarecum apropiată - „mazza”, „massue”. Limbi romanice fiind, e semnificativ că termenul se apropie de cel latin - „matteuca”. Se observă îndată că noi avem forma cea mai apropiată de cea originară. Interesant frecușul fonetic la români, încât, de la forma latină, Grigore Ureche sau Avram Iancu să rostească „măciucă”.
Ajunși aici, e de remarcat o similitudine interesantă: Expresia „ a i se face părul măciucă” își are corespondent (normal, în limbaj specific) în mai toate limbile europene. E de mirare cum, pentru a exprima starea de spaimă, națiile vecine folosesc aceeași metaforă. (S-ar putea face o glumiță: gimnastele noastre, care execută proba „măciuci”, intră pe platou cu părul ridicat coc pe creștet, ca o măciucă...)
După ce am închis dicționarul românesc, am ieșit să mă îndrept spre biblioteca orașului și, pe drum, am dat de un fost elev de la cursurile serale, acum în prag de pensionare, un bărbat cu simțul umorului, încât, nu o dată, facem schimb de glume. De data aceasta, pe un ton credibil sobru, l-am întrebat ce înseamnă „măciucă”. Mi-a răspuns îndată astfel: „Azi-noapte, am visat că mi-a crescut măciuca”.
Recunosc, secvența aceasta, în scris, a avut riscul de a se apropia de nisipul vulgarului, însă mi-a tihnit, ca și cum ar fi pus vreascuri pe foc.
Dar e efectiv murdar să asociezi insinuări de mahala cu grația unui trup zvelt, impecabil modelat de eforturile, exercițiile pregătitoare pentru competiție, rostind la microfon: Acum, frumoasa gimnastă XY ca evolua la proba „măciuci”.
Poate exagerez eu, dar parcă pronunția comentatoarei, dădea acestui cuvânt o voită sonoritate voluptoasă. În astfel de mmente, m-am obișnuit să închid sonorul de la aparatul tv.
Aștept o inovație românească, de genul: „proba aruncării polonicului.” Sună mai feminin, decât... masculinul...„măciucă”.

Cornel Cotuțiu