Olimpiu NUȘFELEAN: Cine ne mai aduce înghețată?

Cine ne mai aduce înghețată? Întrebarea este desprinsă dintr-un dialog întîmplător dintre două doamne mai în vîrstă, vînzătoare într-un mic magazin de săpunuri, loțiuni de întreținere, detergenți și alte mărunțișuri, determinat de faptul că un domn oarecare, client permanent, locuitor în blocul de apartamente unde funcționează – într-un fost apartament de la parter – magazinul, un domn deci le aducea din cînd în cînd cîte o înghețată. Poate, uneori, la rugămîntea lor, dar mai apoi gestul a devenit o obișnuință galantă, onorată printrîntr-un exercițiu gentil. Cine nu poate scoate din buzunar cîțiva lei, ca să ofere o înghețată? Doar să vrea. Să aibă o motivație. Ce motivație? Și pe cine să deranjeze? Dimpotrivă. Nici nevasta domnului în cauză nu făcea caz de asta, le trimitea și ea doamnelor, cîteodată, o ceașcă de ceai. Domnul respectiv a fost luat într-o zi de ambulanță și dus în împărăția Covid. De unde nu se știe foarte sigur că te mai întorci. Dar să nu ne panicăm. Doamnele vînzătoare discutau despre situație cu o anumită melancolie, cu tristețe și regret, parcă acceptînd forțat și tacit un destin implacabil. Se pare că domnul galant nu s-a mai întors din peregrinarea sa în imperiul incertitudinilor.
Plecarea domnului la cele eterne a creat, desigur, un gol de neumplut în familie. Lipsă pe care aceasta o percepe cu toată durerea. Dar iată că, în imediatul contextului de loc - magazinul, strada, cercul de cunoscuți, nu neapărat de prieteni – a creat un gol de generozitate. Doamnele care-i regretau lipsa nu sufereau din cauză că nu mai primeau o înghețată gratuită – poate ca un contraserviciu pentru un detergent de promoție, hm! -, ci pentru pierderea acelui gest simplu, „gratuit”, omenesc, prin care o persoană din vecinătate încerca să împartă cu ele o bucurie domestică, nepretențioasă, susținută de cuvinte puține. O „înțelegere” caldă, o simpatie gratuită, un sentiment pe care nu prea mai sîntem obișnuiți să-l hrănim.
Cine ne mai aduce înghețată? Întrebarea ar putea să fie retorică. Ce-i mare lucru să-ți aducă cineva o înghețată? Ce mare efort? Îi dai doi lei cuiva care îți aduce înghețata. Dar cui? N-ai fi privit prea clar de cineva de pe stradă dacă tu, aflat lîngă o tonetă de mărunțișuri, l-ai ruga să-ți aducă o înghețată. Ce, are el vreme să-ți facă un asemenea serviciu? Trăim într-o lume autonomă, fiecare își face singur rost de ceea ce are nevoie. Cine se pune, fie și printr-un gest derizoriu, la dispoziția ta, așa, fără nici un gheșeft? Facem zilnic cadouri, ne iluzionăm că-i încîntăm pe cei apropiați – uneori reușim -, dar gestul drag, dezinhibat, neconvențional, „gratuit”, unde-i?
Domnul cel drăguț a plecat spre cele neîntinate. Poate făcînd un exercițiu al neîntinării înainte de a fi prea tîrziu. Am fi înclinați să credem că prezența lui reconfortantă a fost furată de pandemie. Dar nu pandemia este întru totul responsabilă pentru luarea dintre noi a persoanelor de neînlocuit. De mai multă vreme credem tot mai puțin în oamenii de neînlocuit. Oameni care nu sînt neapărat autorii unor gesturi mărețe, cu efect într-o comunitate mai largă. Oamenii de neînlocuit sînt sau ar trebui să fie peste tot, în cele mai insignifiante exerciții ale vieții. Numai că o filozofie a utilitarismului și o încredere în „știința înlocuirii” – sîntem tot mai „tehnici”, organismul devine o alcătuire mai mult tehnică, pe care putem „aplica”/ lipi un suflet „detașabil” – ne desprinde de credința în unicitate, de omul care, prin gesturi aparte, își sfințește propria existență. Desigur cu ajutor divin.
Cine ne mai aduce înghețată? În acest univers pragmatic, măsurat în arginți, cînd noi mai avem, animați de pulsiuni ancestrale, nostalgia gestului tandru, a tandreții nu doar erotice sau familiale, ci, poate – exagerat și forțat? – a tandreții comunitare, a relațiilor din comunitate. Trăirea sentimentului în evoluție potolită, nepretențioasă, lipsit deci de orice emfază. Viața, viața ce ne e dată e făcută și din asemenea gesturi. Nu doar din iluzii deșarte. Cu asemenea gesturi sînt învinse multe iluzii lipsite de sens. Cum putem îmblînzi o lume rea dacă nu cu gesturi mărunte, dar pline de o afecțiune… gratuită, cînd gesturile mari, politicianiste, sînt doar grandomanie și falsitate? Dar iată, ne sînt luați și cei care înțeleg să nu ceară mult de la lume. Și care oferă tandrețe fără să facă nu știu ce caz din asta. Și iată cum cultivăm tot mai puțin dragostea fără recompensă. Sau stima neprotocolară față de cei între care trăim. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin! zice unul gata să facă orice pentru o pungă de bani. Actor de doi bani al omenescului… urît. Dar se îndepărtează mereu de omenescul… frumos. Cu ce preț? De cine plătit?