Un pumn de amintiri. La Parva am admirat cel mai limpede și cel mai înstelat cer, cele mai frumoase ninsori

   În toamna anului 1976 ,,descălecam” la școala din Parva, ca profesor de limba și literatura română, deja având la activ, patru ani de activitate didactică.

   Pe atunci școala din Parva era considerată un fel de ,,batalion disciplinar” al inspectoratului școlar. Cei care aveau ,,bube”, să zicem de natură alcoolică sau de indisciplină erau ,,deportați” aici. Mulți dintre cei repartizați la școala părvenilor după ce soseau acolo în prima zi, făceau un ,,tur de orizont” al localității a doua zi, iar a treia zi plecau, fie renunțând la postul primit, sau apelând la toate ,,pilele” posibile pentru accederea lor la o altă unitate de învățământ.

   În ce mă privește, eu veneam ,,pe urmele tatălui” (Mireille Abramovici - ,,Pe urmele tatălui. O poveste de iubire”) meu Grigore Zăgrean, numit în 1943 de către Episcopul Iuliu Hossu, ca tânăr preot greco-catolic în parohia din Parva. Când aveam vreo 8-9 ani l-am însoțit de câteva ori pe tata, în niște vizite, aproape clandestine, la rudeniile lui din Parva, mirându-mă de faptul că unii părveni îi sărutau mâna și auzeam un dialog de salut neobișnuit: ,,Lăudat să fie Isus!”, cu răspunsul ,,În veci. Amin!”.

   Am fost primit călduros aici de directorul școlii, profesorul Mircea Daroși. Din 1 septembrie până în 15 septembrie, când începea școala, mă alcoolizam bacovian de vreo trei ori, ca să mă pot ,,aclimatiza” realităților locale. Am locuit în gazdă la badea Ion a Tomii și la lelea Nastasia, cu regretatul  profesor Monel Budișan, directorul-adjunct al școlii. Seara, când lumina produsă de un grup electric, se întrerupea, aprindeam lampa sau ne așezam în pat ascultând la radioul lui ,,Gloria”, postul ,,Europa Liberă”.

   Drumul spre Parva nu era asfaltat. De multe ori împingeam autobuzul lui nenea Vasile Finigari (Dumnezeu să-l odihnească!) pentru a-l scoate din câte o groapă sau pentru a-l porni. Autobuzul, ,,Evenimentul”, așa îl botezase profesorul de biologie Vasile Bogdan, era principalul mijloc de deplasare, legătura cu lumea ,,de la vale”, alături de remorcile care transportau lemne și rabele de la Mina de Caolin.

   La începutul lunii septembrie ,,Evenimentul” ne ,,vărsa” la școala din Parva, pe ,,străinarii” (cum zicea badea Login Căluș, cel mai longeviv ,,director” peste măturile din școală), adunându-ne din nebănuite colțuri ale țării și ale județului.

   Amintirile mele didactice despre școala din Parva sunt numeroase. Vă voi mărturisi câteva, cam câte mi-au încăput într-un pumn. Le-am stropit cu nostalgii și cu melancolii. Ele se referă la perioada 1 septembrie 1976 -19 februarie 1990.

   Prima uimire m-a cotropit la festivitatea începutului anului școlar 1976-1977. În curtea școlii era o mare de pălării verzi, ca acelea ale pădurarilor, purtate de băieții școlari. Nu pot uita mersul ,,pe teren”, pentru școlarizarea elevilor. Colindam pe la casele părvenilor pentru a-i convinge să-și lase copiii la școală. Parcurgeam zeci de kilometri, dialogam când blând, când mai aspru cu părinții elevilor, îi speriam cu amenzile, care de multe ori ,,putrezeau” prin arhiva școlii. ,,- Măcar la teză să-i lăsați să vină”, era ultima promisiune pe care încercam să o smulgem părvenilor, care își trimiteau copiii la muncile agricole, primăvara și toamna, în special în Banat,  la IAS-urile din județ, la ,,galițe”, sus la munte.

   Dacă în 1943, tatăl meu sesizând că părvenii nu prea vin la biserică, că bărbații preferă să stea duminica în bufet, a făcut o liturghie în fața acestei instituții a alcoolului, noi profesorii reușeam uneori să rezolvăm problemele de pe ,,teren”, în bufet, lângă un păhar cu tărie, la umbra galbenă a unei beri, mai ales dacă nu refuzam să bem din același păhar al unui părinte care avea copii cu probleme de școlarizare sau să sorbim din aceeași sticlă, după ce  părveanul o ștergea cu mâneca cămeșii sau a hainei.

   Pe la școala părvenilor s-au perindat multe ,,figuri” didactice, din categoria celor calificate sau a absolvenților de liceu. Directorul Mircea Daroși cunoaște numeric și calitativ ,,fauna” dascălilor, care, vorba lui Ion Creangă, ,,au trepădat” pe la școala care după 1990 a primit numele lingvistului Vasile Scurtu , originar de aici.

   Satisfacțiile profesionale pentru un dascăl de Parva erau puțin neobișnuite, de o altă natură. Cele de mare succes erau mai puține. Cea mai importantă misiune a lor era școlarizarea elevilor.

   Dascălul părvean trebuia să fie și artist, să se urce pe bină, pe scenă, în cadrul ,,Cântării României”, fiecare pentru ce era potrivit: grup vocal, grup satiric, montaj literar-artistic, teatru, dansuri etc. În zilele sărbătorilor religioase eram chemați la școală pentru activități cu elevii, pentru a realiza ,,planul activității ateiste”. Un tovarăș de la județeana de partid, Seceleanu ne-a controlat, la fața locului, cu ocazia unui Paște.

   Aveai mai mult succes cu părvenii, după ce aceștia  te studiau mai multă vreme și te simțeau unul de-al lor, care le înțelegea greutățile. Experiența mea didactică acumulată în cei aproape 14 ani de profesorat în Parva, a fost foarte bogată. Celebre erau ,,lecțiile deschise”, când ne duelam cu aprindere în idei. Pot depune mărturie că ele erau mai fructuoase de multe ori decât cele la care am participat când am ajuns profesor în orașul Beclean. De multe ori le finalizam cu câte o ieșire la ,,verde”, unde badea Login Căluș era de neîntrecut în prăjirea unui miel pe jar, printr-o retragere strategică la ,,Părul fermecat”, (sintagmă pe care am aflat-o de la doamna Rodica Daroși), un fel de poiană  a lui Iocan de Parva, situată în apropierea bufetului.

   După  ,,vizitele” brigăzilor de la Inspectoratul Școlar, după ,,beșteleala” pe care o primeam, a doua zi, ne venea să demisionăm, să plecăm la alte școli. Apoi mai glumeam, mai serveam un păhărel și ne reocupam locul în ,,hamul” legat de școala din Parva.

   Dascălii bărbați erau cooptați în recensământul animalelor, jucând  farsa comico-tragică a celui care era interpus între țăranul care dorea să declare cât mai puține animale și autoritățile locale și județene, ascunse în spatele unor interese nu tocmai principiale.

   Dascălul de Parva trăia aici cu sentimentul unui exilat, la Pontul Euxin, cum ar fi spus poetul Romei, Ovidiu. Se locuia în gazdă pe la diverși cetățeni (în ultimii ani s-a construit blocul specialistului), sâmbăta se pleca acasă și lunea reveneam, cei care eram din județ. Orizontul așteptărilor era aproape de ratare. Că aceasta nu ne-a biruit, am dovedit-o majoritatea dintre noi pe la școlile pe unde am ajuns după 1990, demonstrând destoinicie didactică și prețuire pentru profesiunea îmbrățișată. Mulți ne-am descoperit aici valențe pe care le-am valorificat ,,la lumina zilei” mai târziu. Am cunoscut firea oamenilor locului, a muntenilor, foarte asemănătoare cu profilul moral descris de Mihail Sadoveanu în romanul ,,Baltagul” (capitolul X), ei fiind adevărați urmași ai grănicerilor năsăudeni, care au  îndrăznit să-l înfrunte pe Nicolae Ceaușescu, în acel memorabil ianuarie 1989, când s-a dorit desființarea comunei Parva, ca unitate administrativ-teritorială.

   Aici, am aflat ulterior, studiind dosarul întocmit de Securitate tatălui meu, că un fost șef de post de miliție locală dădea referințe Securității despre mine, în special despre ,,slăbiciunile” mele, că un prieten drag mă turna ,,dulce” Securității,  pe mine, dar în special pe tatăl meu, că un alt prieten  îl interpela pe profesorul Mircea Prahase, despre faptul că fiul unui pușcăriaș (tatăl meu) poate preda limba română ,,copilașilor” de mineri și pe deasupra era și bibliotecar comunal (adică eu).

   Aici la Parva am admirat cel mai limpede și cel mai înstelat cer, cele mai frumoase și cele mai ,,leneșe” ninsori (Nicolae Labiș -,,Scrisoare mamei”), atunci când  băteam coclaurile pentru a-i școlariza pe copiii comunei.

   Aici am trăit cea mai frumoasă solidaritate  didactică, când un fost inspector școlar general m-a catalogat ca ,,șef al unui cuib de revizioniști” și m-a amenințat  cu ,,deportarea” la o școală din Delta Dunării.

   Aici ne-am distrat la ,,Bojdeuca de pe Luncă”, la Petrea Strugari și la Raveca, încântați de chitaristul Sorin Găzdac, azi mare nume de folkist.

    Aici, pe lângă minerii de la caolin, conduși de Anton Rus (Dumnezeu să-l odihnească!), mai trăiau și ,,dăscăluții”, mai apucând și ei o bucată de salam sau o sticlă de ulei în plus.

   Școala din Parva a avut și momentele ei de glorie. Într-o vreme aproape toți dascălii ei erau calificați, și era ,,dotată” cu doi profesori calificați de educație fizică.

   Părvenii au început să ne iubească, să ne aprecieze, mai ales pe cei care am ,,poposit” mai mulți ani printre ei, dovadă fiind și reacția lor din februarie 1990, când după plecare multora dintre noi, ,,pe la casele noastre”,  au închis trei zile școala, au legat ușile ei cu lanțuri și au încercat să ne aducă înapoi. Era prea târziu. S-a prăvălit peste noi democrația și chiar dacă ei au aplicat încă o dată metoda ,,sechestrării” inspectorului școlar Anton Buta, în sediul primăriei, și-au dat seama că și noi avem problemele noastre și ne-au permis apropierea de obârșiile natale.

   Ca să fiu sincer, într-un an mi-am aranjat și eu ,,ploile” pilelor pentru o detașare mai aproape de părinți. Demersurile mele au fost stopate de tovarășul P.C. de la județeana de partid care m-a destinat ,,putrezirii în Parva” deoarece avusesem niște clenciuri cu tovul amintit pentru o amendă , pe care un fost primar (Dumnezeu să-l odihnească!) i-a aplicat-o soției mele și ea cadru didactic la școala din Parva.

   Astăzi, aici, ne bucurăm de splendidul edificiu al noii școli, de condițiile de învățare ale elevilor părveni, la care noi cei care am slujit această școală, în perioada comunismului, nici nu puteam visa.  Noi, cei ,,vechi”, cei care am apucat această zi, simțim că am pus ceva la temelia acestui nou edificii prin ceea ce am sădit în sufletele atâtor generații de părveni care ne-au fost elevi și care își mai aduc aminte de noi, de vorbele, de sfaturile, de încurajările noastre, venite la timpul potrivit.

   PS Acum, în aceste clipe de bucurie, când o lacrimă care stă să cadă, pare a fi împărțită de dascălii de odinioară ai comunei, aici de față și cei care i-au cunoscut, le-au fost elevi, aș modifica versurile lui Octavian Goga: ,,De ce-ți ștergi ochii cu cămașa,/Ori plângi, vecine Niculaie?..” (,,Casa noastră”) așa: ,,De ce-ți ștergi ochii cu cămașa,/Ori plângi, bade Logine Căluș?..”, adăugând, cel mai mare director al școlii din Parva, peste cele 18 săli de clasă și două ,,colidoare”, fiindcă măturile pentru curățenie nu i se terminau niciodată și le făcea singur  din crengile mestecenilor de pe Poclaz.

                                                      Ion Radu Zăgreanu