Moartea trupului și nemurirea sufletului omului

          Moartea este un moment necesar și plin de sens, ea făcând să treacă viața pământească a oamenilor în faza eshatologică acolo unde se revelează deplinul sens al existenței pământești. Moartea este o poartă, fără moarte viața ar fi ireală, o iluzie. Chiar dacă omul ar trăi etern pe acest pământ ca persoană, viața lui ar rămâne în afara sensului. Moartea este o taină prin care omul trebuie să treacă ca să intre în sensul deplin al existenței, egal cu plentitudinea ei. Până și iadul implică un sens dintr-un unghi de vedere. Dacă n-ar fi moartea, ca poarta prin care oamenii trec în sensul deplin, lumea ca fragment de raționalitate al vieții pământești, apare mai mult ca un nonsens  pentru că dacă nu are nimic dincolo de ea, ne duce pe noi toți la moartea definitivă.

          Creștinismul vede moartea  ca un eveniment necesar  și universal prin necesitatea împlinirii existenței umane în Dumnezeu cel transparent, deci moartea are un sens și chiar este un eveniment prin care viața își găsește sensul. Moartea este o punte universală de trecere spre o altă existență, existența veșnică, moartea oferă sens și profunzime vieții pământești a omului ajutându-l la o maturizare spirituală și la efortul lui spre mântuire. Moartea se trăiește ca mister, dacă n-ar fi așa atunci viața întreagă devine plată, moartea revelează ființei omului misterul ei de persoană, adâncimea existenței sale ca persoană, importanța existenței sale personale. Misterul morții și misterul persoanei țin împreună.Dacă înțelegem moartea ca o nimicire simplă, atunci ea este dușmanul cel mai agresiv al persoanei și nu al speciei sau al naturii, însă persoana, ca cel mai mare mister al realității, ca singura formă de trăire conștientă a realității de către om, ca singura realitate neînțeleasă și care înțelege toate sau tinde a le înțelege, nu se lasă nesocotită în mod brutal de înțelegerea cea mai aplatizată a acestui fenomen ciudat al existenței. Pe măsura misterului persoanei umane, moartea trebuie să reprezinte un mister, moartea nu l-ar acoperi de o neliniște așa de profundă pe om dacă omul acesta ar fi format doar din elemente fizico-chimice și nici, concomitent, de un anumit dor după o viață plenară pe care o presimte dincolo de ea. Pentru că omul aparține nu doar cotidianului vieții în timp, ci aparține și veșniciei.

          Moartea sperie oamenii, însă, paradoxal, îi și atrage. Moartea aduce o puternică teamă însă omul comunică cu misterul cel mai adânc al existenței primind o revelație. Fără moarte existența omului devine monotonă și nu poate ajunge la noutatea absolută pe care o caută prin lansarea permanentă spre ceva nou, moartea aceasta constituie faptul cel mai profund și cel mai semnificativ al vieții care ridică pe omul muritor deasupra cotidianului și al platitudinii, moartea pune ea singură în profunzime problema sensului vieții, viața omului n-ar avea sens dacă moartea nu există. Așadar moartea dă un sens creației pentru că este o punte spre un alt fel de existență decât cea pământească, o existență care nu trece, care are ca sens plentitudinea ei în Dumnezeu. Dacă privim moartea ca sfârșit al unei încarnări pentru altă încarnare, într-un plan de aceeași esență trecătoare, atunci moartea de acest fel nu oferă nici un sens lumii fără sens. Moartea fiind unica trecere din lumea pământească la Dumnezeu, arată transcendența lui Dumnezeu și a vieții oamenilor depline în El, ca împlinire a ei. Faptul că oamenii trebuie să moară arată deosebirea, granița strictă între Dumnezeu și viața oamenilor, viața lui Dumnezeu rămâne mereu dincolo de moarte, între viața lui Dumnezeu și viața oamenilor este moartea. Oamenii nu pot merge la Dumnezeu fără să trecă prin moarte.

          Unii explică moartea fără Dumnezeu și cred că tocmai prin aceasta oferă morții un sens. Unii văd moartea ca un fenomen pur biologic, prin care forțele vitale concentrate într-un organism reintră în curentul naturii spre a le concentra în alte organisme. Alții cred că moartea este ca o despărțire a spiritului de trup deoarece spiritul se cere prin sine însuși nu printr-o cauzalitate divină, după o viață neîngustată de timp. Aici sunt două ramificații, prima arată că spiritul după despărțirea de trup se revarsă într-o esență spirituală panteistă. Cealaltă ramificație, proprie unor religii necreștine, sau spiritismului, arată că spiritele trăiesc o existență personală în preajma lui Dumnezeu, așadar fără ca Dumnezeu să aibă vreun rol în introducerea morții în lume, El are un rol ca țintă spre care duce moartea. Aceste puncte de vedere, aceste explicații care nu recunosc o existență personală după moarte, nu văd în moarte un eveniment care ar da existenței un sens. Punctul acesta de vedere care afirmă că o existență a spiritelor după moarte în apropiere de Dumnezeu nu este și o explicație a originii morții și nu dă temeiuri suficiente pentru o existență fericită după moarte pentru că Dumnezeu, în acest punct de vedere, nu este Dumnezeul comuniunii care Se arată în existența ca om, pentru veșnicie, ceea ce asigură și identitatea persoanei umane care supraviețuiește. Și totuși și-n acest punct de vedere moartea nu este total lipsită de sens și de aceea unii consideră moartea, într-o oarecare măsură, ca pe un eveniment pozitiv. Unii occidentali caută a se elibera de gândul morții și caută să acopere realitatea ei. Cu toate că afirmă că moartea este un fenomen natural, au spaimă de moarte și implicit recunosc că ea nu este naturală pentru om.

          În Creștinism moartea își capătă deplinul sens, ea este un moment în dialogul veșnic al omului cu Dumnezeu cel personal și deși moartea este urmarea păcatului, păstrează și un sens pozitiv, deoarece în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, la treapta plentitudinii vieții. Moartea în Creștinism este luată în serios însă fără disperare și ne pregătește să trecem prin ea la plentitudinea comuniunii cu Dumnezeu. Noi nu plângem morții cu disperare că chipul lor unic de existență a dispărut în neant, pentru veșnicie, ci plângem pentru că am pierdut un ajutor în persoana lor și ne gândim că ar fi putut muri nepregătiți. Pentru noi creștinii moartea are un sens și ca origine cât și ca rostul ei căpătat în Iisus Hristos. Creștinismul oferă o explicație satisfăcătoare originii ei și o socotește provenită din ieșirea oamenilor din comuniunea cu Dumnezeu, însă moartea capătă un sens pozitiv în Hristos și poate fi învinsă prin restabilirea comuniunii în Dumnezeu prin credință în Iisus Hristos. Noi oamenii avem spaimă de moarte pentru că moartea aceasta nu este un fenomen cu totul natural, ci s-a produs ca un fenomen contrar naturii, ca o slăbire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vieții. Creștinismul ne arată această spaimă de moarte ca apărută ca pedeapsă și ca urmare a păcatului primilor oameni pentru ieșirea acestora din comuniunea cu Dumnezeu, tocmai de aceea noi creștinii manifestăm deschis și o teamă de durerile morții ca despărțire a sufletului de trup, cum a manifestat și Iisus Hristos, recunoscând astfel caracterul nenatural al morții, spre deosebire de cei care declară moartea un fenomen natural și au o mare spaimă de moarte, cu mult mai mare decât un creștin. Însă Creștinismul aduce și un remediu al spaimei de moarte deoarece moartea lui Iisus Hristos este un mijloc de ridicare a oamenilor din viața nedeplină și trecătoare în care aceștia au coborât, la viața fără de moarte, la plentitudinea vieții prin întâlnirea cu Hristos dincolo de moarte, după ce aceștia au trăit, parțial, cu El aici. Siguranța întâlnirii cu Hristos, a depășirii morții noastre, o avem în biruința morții de către Hristos prin Înviere.

          Moartea a apărut ca o despărțire nefirească a sufletului de trup drept urmare a slăbirii comuniunii oamenilor cu Hristos, cu Dumnezeu, izvorul puterii și al vieții, ca urmare a păcatului, despărțirea sufletului de trup este o urmare, așadar, a slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, această despărțire duce la o desființare a acestei legături dincolo de moarte. În Hristos comuniunea cu Dumnezeu fiind restabilită, moartea rămâne ca despărțire a sufletului de trup și prin aceasta creștinul trăiește împreună cu ceilalți oameni teama de durerile morții, însă atenuat, iar la cei tari în credință, ca martirii de pildă, ea este copleșită cu totul.

          Noi creștinii avem sensul viu al originii morții în păcatul lui Adam și al Evei ale căror urmări se păstrează până la sfârșitul lumii. Însă ea a devenit un imbold de luptă contra ispitelor păcatului. Toți rămân în trupul supus morții iar viața pământească este scena acestei lupte până la sfârșitul lumii, pentru ca moartea în care va sfârși trupul pământesc să nu fie o trecere la definitivarea în stare de necomuniune cu Dumnezeu. Moartea nu constituie doar un sfârșit distructiv, suportat pasiv, venit din afară, ci și un motiv de pregătire a noastră pentru ea, prin acțiunea noastră din interior. Sfinții și unii oameni puternic credincioși primesc de la Dumnezeu un anunț privind data exactă a morții lor cu câteva zile înainte de sfârșitul lor, iar înainte de acest sfârșit văd îngerii lângă patul lor, fericită este moartea cuvioșilor în momentul ieșirii sufletului lor. Moartea și-a schimbat în Iisus Hristos nu doar rostul în ea însăși, ci și în experiența celor care o trăiesc descoperindu-se ca poartă spre viață, poartă necesară spre viața deplină. De aceea omul trebuie să gândească la moarte nu doar pentru că viața lui este viață spre moarte, ci și pentru că moartea este un mister al lui Hristos-Domnul.De când Iisus Hristos a murit pentru mântuirea lumii, de când viața și slava lui Dumnezeu au venit pentru totdeauna în lume prin moartea lui Hristos, nu există un eveniment mai decisiv în lume ca această moarte, de aceea tot ce se întâmplă în lume, trăit în afară de legătura cu ea, este fără importanță și trecător. Însă nu pentru toți oamenii moartea are acest rol pozitiv, ea rămâne pentru alții un eveniment de spaimă din care aceștia caută să scape prin uitare sau indiferență, ea rămâne însă ceea ce a fost de la început, o pedeapsă pentru păcat.

          Ca o privire de ansamblu putem afirma că în general avem două feluri ale morții, moartea care vine ca o slăbire supremă a ființei în spirit și ca o descompunere a trupului trăită ca un fapt pur negativ de pe urma pornirilor spre rău și a orgoliului care desparte de Dumnezeu, și moartea ca o predare benevolă lui Dumnezeu, deci ca o unire cu El, unirea aceasta cu Dumnezeu se trăiește ca predare de bună voie a omului, lui Dumnezeu prin moarte, această unire nu anulează persoana omului pentru că predarea este un act voluntar personal. Unirea veșnică cu Dumnezeu are totdeauna în sine actul de predare al omului sau de moarte tainică cu Hristos pentru că în unirea sa cu Dumnezeu să se mențină veșnic ca persoană și în predarea totală, totdeauna unirea deplină. Sunt cazuri când durerile vieții nu sunt mai mici decât durerile morții, însă și pe cele ale vieții trebuie ca oamenii să le suporte din iubire față de Dumnezeu, tot ca un fel de predare a noastră lui Dumnezeu.

          Nemurirea sufletului se întemeiază pe credința că Dumnezeu ține ca sufletul să fie nemuritor, așadar ea nu se întemeiază pe o indestructibilitate pe care sufletul ar avea-o în sine, chiar fără voia lui Dumnezeu. Dacă sufletul are o indestructibilitate, ea își are cauza în voința lui Dumnezeu cea creatoare și conservatoare care vrea ca persoana umană să fie, prin suflet, în mod permanent dependentă de El. Dumnezeu a înzestrat sufletul cu nemurirea faptelor sale, cu conștiința despre sine, pentru ca el să poată să regrete permanent faptele contrare lui Dumnezeu, pentru ca să știe tot timpul de dependența lui de Dumnezeu, să laude și să iubească permanent pe Dumnezeu. Sufletul a fost creat pentru viața veșnică pentru ca să poată să locuiască în Iisus Hristos sau pentru ca Iisus Hristos să locuiască în el. Chiar dacă el rămâne fără Hristos, el tot există pentru totdeauna ca să știe pentru ce mare veșnicie a fost zidit și să regrete veșnic lipsirea de ea, să rămână într-o eternă suferință pentru despărțirea de Dumnezeu.

          Unii protestanți teologi mai noi afirmă că după moarte și înainte de Învierea cea de obște sufletul nu mai are o viață, adică sufletul se distruge împreună cu trupul, sau se scufundă în neființă din care va fi chemat împreună cu trupul la Învierea cea de obște, dacă a crezut în Hristos. Însă această opinie a părăsit învățătura despre compoziția dualistă a omului. Luther consideră că există un somn în care cad sufletele după moarte, cu excepția unora, așteptând judecata din urmă. De la  Luther au luat ideea unii teologi protestanți și unele secte, că omul nu mai poate avea o viață doar prin suflet, fără trup. Totuși, în general, luteranismul și calvinismul au păstrat convingerea general creștină că moartea este doar o despărțire a sufletului de trup, că sufletul continuă să existe și după moarte. Sfânta Scriptură afirmă categoric, deseori, existența și lucrarea sufletului după moarte, Dumnezeu nu se poate lipsi o vreme atât de lungă de relația iubitoare cu omul credincios, El nu rabdă ca omul să fie distrus total sau să stea într-un somn atât de lung, în acest om îndumnezeit moartea nu poate ajunge la spiritul care s-a luminat încă de aici de pe pământ de razele veșniciei. Unii teologi protestanți ajung la concluzia despre distrugerea sufletelor prin moarte deoarece au doctrina lor protestantă despre faptul că Hristos nu sălășluiește în cei credincioși în cursul vieții pământești.

          Moartea este trcerea la un plus de viață nu pentru simpla eliberare a spiritului de trup, ci pentru faptul că este o intrare într-o comuniune mai deplină cu Hristospentru cel care a cultivat de aici această comuniune, iar pentru cel care nu a cultivat-o ea este trecere la o neputință de a mai menține legătura cu lumea, cu ceilalți, prin trup. Nemurirea nu își are baza pe indestructibilitatea sufletuluica substanță, ci a persoanei, adică a sufletului ca bază a persoaneiumane, adică pe indestructibilitatea legăturii dintre Dumnezeu și om ca persoane, dat fiind că persoana este factor al acestei legături. Dacă Dumnezeu l-a făcut pe om persoană, ca partener de relație, l-a făcut pentru o relație veșnică, fără întrerupere.Aceasta se vede și din unicitatea persoanei. Dacă iubirea lui Dumnezeu este fără întrerupere, fără întrerupere trebuie să fie și existența persoanelor cărora le-o arată. Și neîntreruperea iubirii lui Dumnezeu ține de desăvârșirea ei, oamenii pot uita pentru că nu iubesc în chip desăvârșit, Dumnezeu nu uită pentru că iubește desăvârșit. Dacă ar fi o încetare a existenței sufletelor între moarte și judecata universală, atunci ar însemna o întrerupere a relației între Dumnezeu și aceste persoane, însă Dumnezeu nu întrerupe relația Sa cu vreo persoană odată ce a adus-o la existență.