Dan Popescu: Învierea lui Hristos, supremul act de iubire față de oameni

          Învierea lui Iisus Hristos nu este o simplă readucere la viață a vechiului trup și nu este nici o creare a unui trup nou din nimic, ci este o prefacere radicală a trupului muritor printr-o lucrare creatoare făcute asupra vechiului trup. Dacă ucenicii n-ar fi recunoscut o corporalitate în cel care li se arăta, adică corporalitatea lui anterioară morții, nu ar fi avut convingerea și n-ar fi putut vorbi despre învierea lui Hristos. Trupul Celui înviat este real fără a fi obiectivat, deoarece este natura străbătută de Duh. Stricăciunea creației nu se putea învinge din ea însăși, numai Iisus Hristos ca Dumnezeu întrupat o putea învinge.

          Noul Testament îl prezintă pe Iisus Hristos și ca obiect al Învierii însă îl prezintă și ca subiect al Învierii, Biserica Ortodoxă cântă și preamărește pe Hristos ca subiect al Învierii și al actului de biruire a morții, ,,Hristos a Înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.” Atribuirea alternativă a actului Învierii când Tatălui, când Fiului, ne arată o împreună lucrare a Lor, aceasta incluzând și o puternică împreună-lucrare a Duhului Sfânt. Comuniunea supremă între Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt este realizată în comun de pnvevmatizarea supremă a trupului. Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieții pământești, în timpul morții trupul nu s-a putut goli de îndumnezeirea aceasta, dumnezeire care nu s-a despărțit nici în timpul morții de sufletul lui Hristos și nici de trupul Lui.  Învierea lui Iisus Hristos nu a fost așadar doar rezultatul unei hotărâri a Tatălui, ci a fost pregătită și de unirea aceasta a umanității lui Hristos cu dumnezeirea prin Ipostasul Lui divin care purta și natura omenească. Iisus Hristos n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la neputință totală, aceasta rezultă și din faptul că Hristos Și-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, atunci când a dărâmat porțile iadului și i-a eliberat de acolo pe cei care îl așteptau și credeau în El, Hristos biruie iadul cu sufletul Său omenesc însă unit cu dumnezeirea. Tocmai din cauza aceasta El este primul suflet care nu poate fi reținut în iad, scapă de el și prin iradierea puterii Sale dumnezeiești, eliberează, așa cum spuneam, din iad și sufletele care îl așteptau, Hristos eliberează aceste suflete deoarece din sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale lui Dumnezeu. Din sufletul lui Iisus Hristos deplin îndumnezeit va iradia apoi puterea care va învia și trupul din mormânt, de aceea Învierea începe în iad. Puterea din trupul înviat al lui Hristos continuă să li se comunice ucenicilor și tuturor celor care cred în El și după înălțarea lui Hristos la cer. Li se comunică la început prin coborârea Sfântului Duh și apoi în Tainele Bisericii.

          Iisus Hristos cel înviat este începutul noii creații deoarece ea ne cuprinde în starea de jertfă și înviată a trupului Său în mod actual pe toți nu doar prin comunitatea de natură pe care o are cu noi oamenii, ci și prin cuprinderea noastră personală în Hristos și prin petrecerea Lui în noi. Învierea ne deschide o minunată perspectivă, aceea a scăpării de fatalitatea naturii care duce la moarte, deschide un plan demn de noi oamenii și de năzuințele noastre. Doar perspectiva Învierii ne oferă forța să luptăm contra pasiunilor, a păcatelor, să luptăm pentru sensibilizare, pentru transparență, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Iisus Hristos.

          Iisus Hristos S-a înviat pe Sine pentru că este Fiul lui Dumnezeu, însă partea Sa dumnezeiască nu putea muri, deci nu a înviat această parte pentru că ea nu putea să moară. De aceea a venit moartea pentru ca păcatul să nu fie nemuritor, de aceea Dumnezeu a îngăduit moartea pentru a o întoarce împotriva coruptibilității, de aceea numai prin Iisus Hristos omul nu mai stă sub puterea legii, de aceea în trupul Său Mântuitorul a zdrobit păcatul și în împărtășirea de El îl înving și oamenii împreună cu legea și moartea, așa Mântuitorul a ținut sub control frica morții pentru motivul că în El voința este ipostasiată în Dumnezeu-Cuvântul. Învierea Mântuitorului arată și demonstrează că istoria este destinată a fi ridicată într-un alt plan, superior celui actual al ei, în planul vieții incoruptibile unde nu există moartea, unde libertatea spiritului uman, prin Sfântul Duh, face transparent trupul. Hristos a participat El însuși la biruința, la victoria noastră fiind subiect al Învierii împreună cu Tatăl.

          Sensul existenței omului este încoronat în lumina nelimitată și eternă a unei vieți transcendente de orice monotonie a repetiției și de orice relativitate, de aceea omul tinde spre o ordine dincolo de el, el tinde spre învierea sa. Oamenii sunt făcuți pentru eternitate pentru că ei aspiră permanent după infinitate, după absolut, oamenii vor să iubească și să fie iubiți, ei tind spre o iubire absolută, fără sfârșit. Toate acestea le află doar în relația cu o Persoană infinită și absolută. Omul tinde să descopere o frumusețe tot mai mare, să cunoască o realitate tot mai profundă, să înainteze într-o noutate continuă, el tinde spre infinit pentru că este persoană. Persoană infinită, într-o comunitate de Persoane infinite în ființă, în frumusețe, în iubire. Prin Iisus Hristos omul devine semen al Lui și aceasta reprezintă cea mai ridicată stare la care omul este adus, o stare de fericire supremă, este renașterea omului, este restabilirea lui. Crucea este victoria împotriva morții, este victoria iubirii.

          Învierea lui Hristos înseamnă comuniunea Sa cu Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt și în același timp comuniunea deplină cu noi oamenii, cu efortul participării noastre.

          Voi cei care faceți răul că așa vă place, voi care furați pâinea sărmanilor și care huliți pe Creatorul vieții, voi cei care vă îmbuibați în vilele și banii voștri necinstiți și care batjocoriți copiii nevinovați și munca cinstită a părinților lor, voi cei care priviți nepăsător și cu dispreț nenorocirile oamenilor și nu știți ce este mila creștină, voi cei care nu vreți să iertați aproapelui vostru și aveți inima de piatră, voi cei care ați făcut din minciună și obrăznicie un stil de viață, voi cei care ucideți copii și oameni nevinovați în războaiele voastre murdare de subjugare a altor oameni, voi, toți aceștia, trebuie să știți că va veni și timpul vostru, când veți da socoteală, pentru că vine Judecata lui Iisus Hristos Mântuitorul nostru, în fața căruia cu toții vom da socoteală pentru ceea ce am făcut bine sau rău, vom da socoteală pentru cât am crezut în Hristos și în Sfânta Treime, vom da socoteală pentru atitudinea noastră față de cei înfometați și nenorociți.

          Bucuria Învierii este netrecătoare și deplină, este bucuria prin excelență, este bucuria veșnică, de aceea nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea Învierii, nimeni să nu plângă pentru că toate motivele de întristare sunt fără de îndemnătate față de biruința asupra morții. Să ne îmbrățișăm unii pe alții, zilele timpului, toate, au devenit sărbători ducându-ne tot mai aproape de marea lumină eshatologică.  În Hristos cel înviat rămâne înscrisă jertfa pentru că doar prin jertfa Lui s-a făcut transcenderea, El rămâne Paștele permanent prin excelență sau trecerea continuă, ca și noi oamenii să putem trece în orice timp împreună cu El în planul învierii și al vieții de veci.

          Să fim mai buni pentru că-n binele făcut este totdeauna și ajutorul lui Dumnezeu, numai tendința noastră spre bine dă existenței noastre un sens, categoria binelui domină în mod absolut ființa creată conștientă, ceea ce dovedește că binele este legat prin fire de existență. Să ne împăcăm prin Jertfa lui Iisus care constituie mântuirea obiectivă, mântuirea subiectivă fiind îndreptarea sau sfințirea omului, care are loc, pentru orice creștin, prin harul divin și fapte bune. Să nu ne înspăimânte suferința, pentru că suferința constituie singura putere care poate fi opusă păcatului din interior, pentru că el, păcatul, este o realitate spirituală produsă de libertatea omului și numai prin această libertate poate fi învins. Suferința neutralizează o mare parte a egoismului și constituie, tocmai de aceea, drumul spre comuniunea cu Dumnezeu, în suferință trebuie să avem regretul pentru păcat și cu cât egoismul din fiecare dintre noi este mai mare, cu atât și suferința, ca regret, este mai mare. Să iubim pe aproapele nostru mai ales când acesta se află în suferință pentru că prin iubire omul arată că este ridicat la simțirea și înțelegerea lui Dumnezeu. Să iertăm pe cei care ne-au greșit pentru că Dumnezeu lucrează prin omul care iartă, pentru că prin iertare sufletul se liniștește, se înnoiește și intră în comuniune cu Divinitatea care este iubire.

          Pentru toată omenirea, pentru tot Universul, pentru toate Universurile, HRISTOS A ÎNVIAT!

                                                Dan Popescu