Între aforism și haiku

                                                                                                   ,,Lumea, o prelungire

                                                             A mâinilor

                                                                                                    Ce culeg îngeri din iarbă.”

                                                                                                  (Menuț Maximiniam - ,,Casa mea”)

   Prima impresie de lectură, prima impresie a privirilor aruncate peste poemele din volumul ,,Crucea nopții” (Editura ,,Școala Ardeleană”, 2018) al poetului bistrițean Menuț Maximinian, este că, așa cum remarca Constantin Cubleșan (în prefața ,,Aforismul ca expresie nostalgică a vieții”), că el pendulează ,,între aforism și contemplația de tip haiku.”

   Poeziile lui Menuț Maximinian, ,,inserții reflexive” (Constantin Cubleșan) sunt construite, aș zice, dacă îmi este permis, pe ,,principiul plesnetului de bici” și al deselor schimbări de planuri, uneori de la teluric, la celest (,,Crucea nopții”). Finalurile poeziilor aduc cu ele ,,plesnetul” neașteptat care îți deschide o altă cale de interpretare, de descifrare a discursului liric al poemului în cauză. Ai impresia că ai căzut într-o capcană și vorba lui Eugen Lovinescu, sfârșitul poemelor te obligă la o ,,revizuire” a poeziilor în totalitatea lor. Ultimele versuri ale multor poezii închid în ele frumusețea unui diamant, care odată descoperit luminează în întregime poemele: ,,Mireasmă de flori sălbatice/Peste valea/În care vântul își are culcușul./Isus privește spre cerul înstelat,/Iar licuricii se ascund după lună.” (,,Crucea nopții”).

   Este mult vizual în poeziile lui Menuț Maximinian. Pe lângă schimbările frecvente de planuri, întâlnim asocieri neașteptate de situații, uneori șocante, ca în unele volume de versuri ale lui Mircea Petean.

   ,,Universul lui Menuț Maximinian are în centrul lui satul”, afirma regretatul critic literar, profesorul Andrei Moldovan, în postfața volumului, ,,Profil de poet”. Menuț Maximinian duce cu el satul în lumea orașului, fără a patina pe luciul melancolic al nostalgiilor rurale. Se încearcă recreerea lui în alt spațiu, cu alte repere și în cel interior, sufletesc. Vom întâlni în aceste poeme secvențe ale unei cronici rurale, retrăite prin revenirea poetului acasă, prin intermediul amintirilor. Prin simple notații eliptice se reface atmosfera rurală tradițională, spiritualizată, câteodată demitologizată: ,,Biserica înfiptă în mijlocul satului/Miroase a cer./Maica Sfântă bea ceai din fructe sălbatice...” (,,Primăvara în Transilvania”); ,,La margine de sat/Drumul urcă/Spre cer.”(,,Peisaj”). Amintirile refac atmosfera de Crăciun, cu ,,ritm de colind” (,,Seri de iarnă”) sau de  Paști (,,De Paști”). Un univers bucolic, înviorat prin personificare întâlnim în poezia ,,Satul meu”: ,,Casa noastră/Are pereți albaștri/Privesc ziua de mâine/De parcă ar fi ultima.” Apar persoanele tutelare ale copilăriei poetului, părinții și bunicii. Tatăl are o ,,lumină vie” în ochi, iar mama este o ființă  a rugăciunii (,,Lumina”). Satul este un tărâm al narațiunilor (,,Povești”) și al sacrului: ,,Lumea o prelungire/A mâinilor/Ce culeg îngeri din iarbă.” (,,Casa mea”). Tradițiile sunt descifrate și în noile realități ale lumii moderne: ,,De sus aeroportul e un brad de Crăciun/Împodobit cu mii de ghirlande/Colindători din toată lumea” (,,La colindat”).

   O altă temă a poeziilor din acest volum este iubirea. O comparație liniștită, ,,Iubirea noastră-/precum pălăria luată de vânt.”, se încarcă grav, cu profunzimi, în finalul poemului: ,,În urmă/Cuvinte/Scrijelite pe inimă.” (,,Singur”). Discreția gesturilor simple are un ecou puternic în inimile îndrăgostiților: ,,Ne-am întâlnit pe punte./Mi-ai dat apă și cireșe.../Acum, nu ne mai spunem nimic.” (,,Nu ne mai spunem nimic”); ,,Mâinile mele/Acum și ale tale.” (,,Mâinile”); ,,Era vară/Iar buzele tale/Aveau gust de mare.” (,,marea”). Poetul o scuză oarecum pe Eva, se simte vinovat de ispitirea ei scrijelindu-și numele pe pomul cu ,,fructul oprit” (,,Numele”). Iubire este o stare permanentă, o cochile peste suflet: ,,Casa mea/Are culoarea sufletului tău/Și e mereu cu mine.” (,,Tu”).  Autorul se lasă contaminat  de un ,,Delir liric” imaginându-și că poezia este atotputernică: ,,Pe strada pe care cărțile prind rădăcini/Un vers pentru fiecare ram/Să ne hrănim cu poezia/Pâinea noastră cea de toate suferințele/Să dăm cu vers în loc de piatră.”

   Pe bună dreptate Constantin Cubleșan sesiza că poetul ,,își trăiește viața prin poezie”,  el redescoperă liric lumea din care a plecat, satul și cea  în care și-a aruncat ancora existenței prezente, orașul.

   Poezia lui este asemeni lichidului din vasele comunicante, mereu în echilibru, un echilibru evocat esențializat, uneori aproape aforistic. Cele două brațe ale vaselor comunicante sunt satul și orașul. Lichidul din ele este poezia, cu un plus de spiritualizare, de sacralizare pentru poezia dedicată satului.