Nicolae Avram: Crucea lui Menuț Maximinian

Menuț Maximinian nu este un poet care să-ți pună cuțitul la gât. Cu ale sale versuri. ”Crucea nopții” (Editura Școala Ardeleană, 2018 ) nu are nimic de a face cu poemul ”Morți în crucea nopții” a lui Arghezi: de unde am putea deduce un licăr. O tresărire. Arghezi pune în lumină morții. Clopotele, putreziciunea. Maximinian ne încântă cu flori, lună, cer înstelat. Licurici:
Îisus privește spre cerul înstelat,
Iar licuricii se ascund după lună.
Constantin Cubleșan zice, în prefața cărții, că ”poetul rămâne același discret evocator al universului rural’’, iar regretatul profesor Andrei Moldovan consideră că ”poetul știe să comunice într-o lume a esențelor”. Dincolo de aceste principii, mie, ca cititor, îmi rămâne calea să descopăr poezia lui Maximinian. Și eu zic că poezia lui Maximinian nu este una a esențelor tari, dar surprinde prin delicatețe. Prin curățenia versurilor. Prin simplitate . O simplitate care se apropie oarecum sau cel puțin tinde spre măreția cuvintelor lui Tolstoi: ”simplitate – iată calitatea pe care aş dori s-o am înainte de toate”.
Mie îmi place galbenul în poezie. Culoarea vinului din sticlele dosite în firidele chiliilor. Sau a merelor risipite toamna prin iarbă. Poezia lui Maximinian spune că nu e nevoie de cuvinte multe/mari ca să atingi inefabilul din poezie. Să fii un mărturisitor al adevărului.
Ar putea fi invocat aici Lucian Blaga, Rabindranath Tagore, dar se pare că Juan Ramón Jiménez, adeptul ”poeziei pure” pentru care a fost recompensat cu premiul Nobel în 1956, deține supremația.
Există în poezia lui Maximinian un stih care pe mine mă duce gândul la Lot. După cum se știe, Lot a fost salvat la rugăciunea lui Avraam. Îmi place să cred că acest vers este despre izbăvire. Despre puterea (secretă) a cărților de a rezista în fața timpului :
Cerul e sprijinit de vârful căpițelor de otavă.

Nicolae Avram