Menuț Maximinian, Poetul

Menuț Maximinian, absolvent al Facultății de Litere a Universității "Babeș-Bolyai" Cluj-Napoca, este directorul cotidianului "Răsunetul", cel mai știut/ citit ziar din Bistrița-Năsăud. Redactor șef al "Răsunetului cultural". Președinte al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și al Asociației de Științe Etnologice din România, toate acestea pentru "simplul motiv" de a fi, dacă nu vă deranjează, autorul unor remarcabile volume de poezie, proză, critică și istorie literară, etnologie și folclor. Prolific și implicat. Extrem de eficient și îngrozitor de modest.
De-a lungul anilor, a fost învrednicit cu numeroase și importnate premii: Premiul pentru poezie din Liban, Premiul pentru poezie al Malaeziei, Premiul pentru poezie din New York (Institutul de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă), Premiul pentru Literatură din Istanbul (Universitatea din Istanbul și ICR); Premiul Festivalului de Proză "Liviu Rebreanu", Premiul Festivalului de Poezie "George Coșbuc", Premiul Municipiului Bistrița (de două ori prin Medalia "Liviu Rebreanu" și Medalia "Andrei Mureșanu"). Toate acestea fiind menționate pe clapeta copertei I a recentei sale apariții editoriale: "Copilul de apă"/ "Bimbo d'acqua", ediție bilingvă (română-italiană). Traducere în limba italiană de Livia Mărcan, cu o prefață de Constantin Cubleșan și postfață de Andrei Moldovan. Colecția "Cuvinte migratoare", Editura Junimea, Iași, 2022.
O notă de pe contrapagina foii de titlu ne informează că "Ediția de față are la bază volumul "Crucea nopții" (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018), revăzut și adăugit. Titlul "Copilul de apă" a fost ales la sugestia poetului Ion Mureșan.
"La al patrulea volum de versuri, scrie prefațatorul acestei cărți, e de-acum limpede pentru oricine că Menuț Maximinian practică gazetăria (la Bistrița) și eseul critic, reportajul literar adesea, cu sensibilitatea poetului, firea sa meditativă și nostalgică relevându-se deplin într-o poezie laconică, de notație, împlinită undeva între aforism și contemplație de tip haiku." Dar asta nu înseamnă însă că Menuț Maxininian, ca să-mi dau și eu cu părerea, a uitat de locurile sale de bațtină. O spune și Constantin Cubleșan, gata să-mi ia vorba din gură: "Citadin prin adopție, poetul rămâne același discret evocator al universului rural pe care îl transformă emoțional în elementele metaforice ale orașului («În orașul în care lumina vine din felinar») sub dominanța cărora își rostește verbul, marcat de însemnele unei tradiții ancestrale: «Viața mea e un colind»."
O fi, dar noi suntem atenți și recepționăm fiecare cuvânt scris de Constantin Cubleșan într-o prefață aplicată, care spune totul despre poemele lui Menuț: "...scurte inserții reflexive («Profeții înscrise în scrinul vieții») în marginea realităților diurne pe care le percepe, tot așa, cu o ușoară melancolie în evocarea satului (transilvan) văzut într-o perspectivă de tip pictural: «Cerul e sprijinit pe vârful căpițelor de otavă». Tocmai de aceea se și comportă cu evlavia unui neaoș sătean ce iese în largul lumii: «Mă descalț la poarta vieții, ducând cu sine emoția copilăriei («Poți să zbori/ De mână cu copilăria») și, mai mult, înaintează pe meridianele lumii «purtând istoria în bagaje»
Indiferent pe unde îl duc pașii, de la Madrid la New York, din Malaezia la Istaanbul («Cafea turcească la ibric/ Și muzici orientale»/ etc., notația fugară surprinde stări emoționale inedite, exotice, însă aromele câmpului de-acasă persistă în suflet, identificate într-o ritualică religioasă: «Iarba va striga înviere»". Modernitatea unei astfel de creații se impune de la sine, poetul demonstrând-o printr-o «scriitură suplă, mereu sugestivă în imaginarul cultivat cu dezinvoltura trăirilor sincere și plenar. Menuț Maximinian e o voce distinctă în ansamblul generației sale tinere, volumul de față înlesnind cititorului descoperirea unui temperament delicat, din stirpea acelora care pot să jubileze trăindu-și viața prin poezie."
Postfața volumului, semnată de, am spus-o deja, regretatul Andrei Moldovan, vine ca o mănuță pe textul comentat. El realizează un adevărat profil de poet: "Cu un discurs liric original, dar echilibrat, fără să se lase furat de un spectacular gratuit, poetul știe să se comunice într-o lume a esențelor, printr-un limbaj transparent, creator de valori estetice. Universul lui Menuț Maximinian are în centrul său satul. (satul transilvan, am adăuga noi, recte Dumbrăvița lui Menuț). Nu domină nostalgia după repere pierdute în trecerea vremii, ci risipirea lui într-o lume de azi, poate chiar o naștere nouă, ține să precizeze Moldovan în postfață. A rusticului într-un spațiu spiritual nou care-și caută identitatea printr-o vibrație poetică nu lipsită de adâncimi tulburătoare: «Când sticla lămpii crapă sub ger/ Cerul e sprijinit de vârful căpițelor de otavă,/ Satul plutește// Sfârcurile mugurilor tresar/ Vine primăvara./ O simte calul alb.../ Pe ulița din capătul de sus al lumii// Nu e nevoie de fluier/ Mioarele pasc// Pe cărarea cât un fir de ață// Biserica înfiptă în mijlocul satului/ Miroase a cer/ Maica Sfântă bea ceai din fructe sălbatice...» (*Primăvară în Transilvania"). Și ceva mai la vale:
"Readucerea copilăriei în clipa în care curge nu este una nostalgică și nu pentru regrete horațiene este ea invocată, ci pentru transparență, pentru imaginea care se deschide dincolo de timpul de obicei poetic sperat: «Precum mângâierile bunicii/ În nopți de iarnă.// Lumina arde sub covor/ Purtând în ea poveștile// Îngerilor.// Sub sticla apei/ Lumea începuturilor.//Copiii/ Vestesc/ În ritm de nea// Munți albi/ Țin în căuș/ Vatra satului» ("Stele albe")
În concluzie (concluzia regretatului critic și istoric literar Andrei Moldovan): "Întregul univers poetic al lui Menuț Maximinian amintește de povestea blagiană a florarului și a risipei sale".
Ce ziceți?