Vasile V. Filip: Ilie Rad: Memorii, vol. II - Viața ca un dar. Adolescența și tinerețea (1970-1989)

Memoriile, ca și jurnalul intim, implică un sentiment în bună măsură definitoriu pentru spiritul contemporan, tot mai puțin interesat de ficțiune: anume, cel al valorizării vieții, al unei vieți trăite nemijlocit, viață în raport cu care cultura devine mai degrabă o amplificatoare cutie de rezonanță, decât o clasică „ars longa”. Pentru omul contemporan (fie el chiar scriitor, creator de cultură), această umilă „vita brevis” pare a fi chiar mai importantă decât „ars longa” (mai ales în sensul ei de ficțiune), cu condiția să nu treacă fără a lăsa urme, repere, modele de urmat. Lipsită de dimensiune și sprijin spiritual (concretizat în puterea cuvântului scris), ea, viața, se poate pierde în neantul uitării, văduvită de orice valoare de exemplaritate, oricât de împlinită ar fi. De aici, imperativul „Nula dies sine lineae!”, invocat adesea de Ilie Rad, asumat ca posibilă deviză de viață și comportament. Din acest imperativ s-a născut și primul volum al acestor memorii [Viața ca un dar. Nașterea și copilăria (1955-1970), din 2022], ca și cel de față [Viața ca un dar. Adolescența și tinerețea (1970-1989), din 2023, ambele la Editura „Casa Cărții de Știință”], ca și întregul proiect tripartit, conform căruia ar urma volumul III, Maturitatea și senectutea (din 1989), proiect prezentat în Prefața primului volum, căruia  autorul i-a adus, la redactare, mici modificări de structurare cronologică a materialului biografic (în sensul că, în volumul II, faptele de viață sunt urmărite până în 1989, nu doar până în 1980, cum se prevăzuse inițial). Este vorba de un proiect în curs de elaborare, dar despre același sentiment vorbesc și alte proiecte, abandonate, precum cele două romane izvorâte din experiența vieții (personale, sau prelungite prin „neam”), anume Neamul Trifeștilor (respectiv cel al mamei, n.n.), sau cel al unui „roman erotic” (de fapt, despre formarea personalității), în care s-ar fi „topit” Din amintirile unui elev de liceu, sutele de pagini de jurnal pe care, cu mici întreruperi, autorul îl ține consecvent din septembrie 1970, respectiv din prima zi a vieții de licean la Luduș, ca și nuvelele O taină (cu varianta de titlu Taina lui Moș Costea), Prima sărutare etc.

Masiv și elegant (560 de pagini, legate prin coasere, copertă carton, hârtie velină etc.) precum mai toate ultimele volume ale lui Ilie Rad (care se numără de-acum cu zecile, cum am subliniat și-n cronica la primul volum al acestor memorii), prezentul volum se structurează, cronologic, în opt mari capitole (majoritatea cu multe subcapitole și paragrafe), urmând etapele adolescenței și tinereții memorialistului (liceul de la Luduș, examenul la facultate, armata, studenția clujeană, stagiatura ca profesor la Timișoara, detașarea la Cluj-Napoca, activitatea ca instructor de pionieri). Alte două compartimente finale adună, pe de o parte, ecourile în publicistica literară la volumul I de memorii, iar pe de altă parte, în Anexe (tot conform unui obicei statornicit în majoritatea volumelor sale proprii), Ilie Rad ne răsfață cu peste 200 de fotografii de calitate excelentă (am numărat 100 color și 109 alb-negru, dacă nu voi fi greșit).

Toate aceste secțiuni alcătuiesc nu doar un Bildungsroman, așadar o imagine de sine (nu totdeauna favorabilă, cum ne-au obișnuit memoriile și jurnalele ca literatură de graniță), ci o epocă și o lume, cum găsim doar în romanele fluviu. Pentru că, dacă imaginea de sine a protagonistului-memorialist primează, totuși, ea antrenează portrete și destine cu care se intersectează, pe care le absoarbe și le transformă în adevărate personaje, dar după un procedeu riguros, de istoric literar (nu de autor de ficțiune), realizându-le adevărate „fișe de dicționar”.

Să începem cu imaginea de sine, cea mai importantă dimensiune a oricărei scrieri memorialistice, dar și cea mai problematică. Ilie Rad și-o dorește una cât mai obiectivă, „cu bune și cu rele”, iar strădania spre acest obiectiv e sesizabilă la orice pas, de unde primul dintre meritele cărții (dar nu singurul, cum se va vedea). De exemplu, liceanul Ilie Rad are de luptat mai întâi cu hormonii adolescenței (respectiv cu viața instinctuală, oarbă) care – simte el – i-ar periclita zborul, visat încă de acum, în aerul mai rarefiat al spiritului. Dar: ”Oricât mă străduiam să pun stavilă efluviilor sentimentale, nu reușeam, le opream într-o parte și năvăleau pe altă parte. Voiam să fiu omul în care dragostea nu-și poate înfige gheara sfâșietoare” (p. 77). Își impune, așadar, un ideal suprauman, înduioșător în naivitatea lui adolescentină, ideal pe care, firesc, nu-l va atinge (spre împlinirea lui ca om), dar care-l va propulsa tot mai sus în zariștea spritului și, implicit, a unei maxime împliniri profesionale în domeniul didactic și cultural. Modelele sale timpurii sunt scriitorii, adevărați „zei”: „...am văzut trei oameni. Erau poeții și criticul. O, făpturi dumnezeiești!” (p. 58), scrie el despre întâlnirea, în tabăra de la Homorod, cu scriitorii Mircea Dinescu, Gheorghe Istrate, Nicolae Baltag și Margareta Labiș. Cu prilejul altei întâlniri, poetul Eugen Jebeleanu, familiar, îi va da foc colegului său de liceu, fumător, Petru Bucșa, cu care Ilie Rad alergase să-l întâmpine. „Atunci  mi-a fost ciudă că nu fumez și eu”, notează memorialistul, neocolind pulsiunile de gelozie, firești în orice iubire autentică, mai ales la vârsta adolescenței.

Mai târziu, va abandona idealul de a deveni scriitor propriu-zis (de ficțiune), devenind conștient că nu are suficient talent. Dar asta vorbește despre simțul autocritic care i-a dublat elanurile timpurii, simț care se va manifesta inclusiv în viața de elev, apoi în calitate de candidat la diverse concursuri și examene. La bacalaureat, de pildă, nota pe care o primește pe lucrarea scrisă la literatura rusă (9,50) este considerată „o notă mult prea mare, după aprecierea mea de atunci și de acum”, pentru că „îmi cunoșteam nivelul slab de stăpânire a gramaticii limbii ruse” (p. 125-126). În contextul admiterii la Filologia clujeană din 1974, nu se sfiește să spună nici că, la literatura română oral, spusese – legat de romanul Ciocoii vechi și noi, de Nicolae Filimon – că „anul 1867 este o dată rezonabilă în istoria literaturii române” (p. 143), nici să dea micro-tabelul cu mediile de admitere ale celor patru băieți încorporabili, dintre care luase media cea mai mică (p. 144). Apoi, ca student în anul I, va dori ca lucrarea sa de seminar (Țiganiada – o meditație a condiției umane) să fie acceptată spre prezentare la Cercul de literatură al facultății, dar eminenta profesoară Ioana Em Petrescu (titulara seminarului) nu va fi de acord, specificând că pentru aceasta Ilie Rad ar mai avea „foarte mult de muncit” (p. 178).

Toate aceste căutări de sine în oglinda celorlalți, înregistrate, poate, cu o anume durer de jurnalul adolescentului și studentului tânăr Ilie Rad, absorbite azi cu liminară sinceritate în memorii, devin tot atâtea semne ale unui punct de plecare deloc privilegiat, chiar umil, care pune mai bine în lumină o anume, spectaculoasă, devenire ulterioară a celui mai realizat dintre colegii de facultate care am fost. E un drum nu atât al afirmării de sine, cât al cunoașterii de sine, nu al ambițiosului de tip balzacian (Eugen de Rastignac), cât al celui de tip călinescian (Felix Sima), căci nu o citadelă socială e vizată, cât una academică. De fapt, nici acest ultim obiectiv nu se conturează explicit decât târziu, chiar pus sub semnul aleatorului vieții. Căci principalele jaloane ale devenirii lui Ilie Rad au fost oamenii spiritului pe care i-a căutat în prelungirea unui quasi-permanent „exercițiu de admirație”, care nu rămâne unul contemplativ, o simplă „afacere interioară”, ci devine unul exterior-activ, de promovare și chiar provocare confesivă a respectivului, exercițiu concretizat în corespondențe, vizite, interviuri, prietenii peste granițe de vârstă și de condiție socială (în armată, cu ofițeri rang superior, apoi cu mari profesori ai universității din Cluj și nu numai, filosofi, scriitori etc.); iar mai târziu, chiar în articole de dicționar litear.

Aceste prietenii și relații în lumea culturii nu-i tocesc câtuși de puțin, ba chiar îi ascut spiritul critic și autocritic, nevoia de lucidă auto-cunoaștere. De exemplu, după ce, ca tânăr profesor, a fost asistat la oră de un foarte respectat director (Ion Câmpeanu), memorialistul consemnează: „Nu știu ce laude mi s-au adus, dar știu că mi-a reproșat un <<verbiaj exagerat>>, de care eram conștient” (p. 401). Cu prilejul unei vizite pe care, aflându-se la Iași, la un simpozion studențesc, i-o face lui George Lesnea, jurnalul actualului memorialist se dovedește acid: „Poetul mi s-a părut cam lăudăros de la început” (p. 224). Paginile memoriilor reiau însă cu vădită încântare o poezie precum Plecare (pp 225-226), dar și  – cu maximă rigurozitate filologică și deplină obiectivitate jurnalistică –, celebra, în manualele de altădată, Partidului (pp 227-228). În scrisoarea către Liviu Rusu din 18 nov. 1980, ucenicul își asumă poziții critice față de mentor (în spiritul unei autentice comunicări), în legătură cu prefața cu care esteticianul își deschidea propria ediție din Arthur Scopenhauer, Aforisme asupra înțelepciunii în viață, în traducerea lui Titu Maiorescu. Iar într-o altă scrisoare către același, Ilie Rad se arată dezamăgit de proaspăt apărutul volum De la Zalmoxis la Genghis Han, al lui Mircea Eliade. Și exemplele ar putea continua. Încât reproșul pe care profesorul Mircea Zaciu îl formulează în jurnalul său, acela că Ilie Rad ar fi suferit, în această perioadă, de un „delir admirativ” (cu referință directă la relația sa cu Liviu Rusu), evident, nu se susține.

Din aceste relații directe cu oamenii, concretizate într-o adevărată „vocație epistolară”, (din păcate, nu și-n acea Istorie vie a literaturii române sau în acel muzeu al literaturii române în imagini - unele din multele proiecte abandonate ale autorului), dar mai ales din multele sale calități „conduse toate de o mare noblețe” (cum îl caracterizează scriitorul Ștefan J. Fay într-o scrisoare către mama memorialistului), ies majoritatea împlinirilor și realizărilor profesionale ale lui Ilie Rad; inclusiv debutul său absolut, din timpul stagiului militar (ca TR-ist, respectiv soldat cu termen redus, care câștigă, tot ca urmare a unei scrisori, prietenia colonelului Gheorghe Bejancu, autor al volumului Seara întoarcerii), debut în revista „Apărarea patriei”, numărul din 12 februarie 1975, cu articolul Gest prietenesc (deși cu interpolări ale redactorilor privitoare la „comandantul suprem”, la „primul candidat al țării” etc., în spiritul acelei „epoci de aur” pe care o cunosc bine doar cei care au trăit-o).

Luciditatea, exigența față de sine și nevoia permanentă a unei relații de funciară cinste cu posibilii săi cititori au făcut ca Ilie Rad să abandoneze visul adolescentin de a deveni scriitor propriu-zis. El va deveni, însă un Profesor (cu majusculă) de limba română, mai apoi de jurnalism, un editor și un istoric literar cu contribuții importante la cunoașterea operelor unor mari creatori și a contextelor izvodirii lor. A scris peste 100 de articole pentru cele trei volume ale monumentalului Dicționar al Scriitorilor Români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu (I, 1995; II, 1998; III, 2002), editat integrala operei lui Ion Agîrbiceanu și, chiar în acest an, 2023, puțin înainte de lansarea volumului de memorii în discuție, a scos la lumină 101 scrisori ale lui Lucian Blaga pentru ultima dintre muzele sale (Lucian Blaga, „Plin mi-e sufletul de tine, plin”. Scrisori către Elena Daniello, Casa cărții de Știință, Asociația Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023).

Orientarea către istoria literară nu e întâmplătoare. Ea vine devreme și se conjugă cu o timpurie încercare de autodefinire prin raportare la generația sa ca student, într-un articol despre „eseul vagabond”: „Istoria literară era o disciplină care nu se potrivea cu exuberanța și teribilismul vârstei noastre, mai puțin dispuse la rigoare și acribie filologică, noi fiind mai aproape de <<eseul vagabond>> (expresia aparține lui George Călinescu)”. Precum la Eminescu în Epigonii, „noi” nu-l include, de fapt, pe „eu”, fiind doar un artificiu stilistic. Ilie Rad se recunoaște, totuși (cel puțin în critica „eseismului”), în alți doi reprezentanți ai generației sale: Dan C. Mihăilescu, care propusese „un deceniu al factologiei” în locul „nimicniciei febrile” a eseului, și în Mircea Cărtărescu, care deplânsese și el, încă din 2003 (într-un supliment cultural al ziarului „Cotidianul”), o întreagă „cultură de eseiști”.

Dar cea mai elaborată caracterizare de sine o găsim, la memorialistul Ilie Rad, chiar într-un „memoriu” propriu-zis (document), adresat lui Nicolae Ceaușescu însuși, în vederea reunirii familiei sale (scindată între două orașe închise, Timișoara lui Ilie și Clujul soției sale, Doina, asta după ce epuizase adresarea către cele șase trepte ierarhice inferioare): „Sunt un om căruia nu-i place să umble cu scrisori și jalbe, să invoce drepturi și libertăți, să ceară de la societate mai mult decât aceasta îi poate oferi la un moment dat și decât merită. Îmi place să stau la locul meu, cum atât de frumos, de simplu și de profund se spune în popor, să muncesc după puterile mele și să nu alerg după drepturi și succese. Cred că fac parte din categoria oamenilor cinstiți și corecți, uneori gata de sacrificii, niciodată potrivnici intereselor generale.totdeauna deschși spre dureile celorlalți, oamenicare, în vremi de pae sau în vremi de restriște, nu pretind de la societate decât drepturi minime și firești” (p. 406).

De remarcat, măcar în treacăt (pentru cei care nu au cunoscut epoca), faptul că reunificarea familiei era un asmenea drept „minim și firesc”, care funcționa la nivel inter-țări (indiferent de sistemul lor politic și social), dar nu funcționa în interiorul României ceaușiste. Dar, de remarcat mai ales perfecta cunoștere de sine a memorialistului, a cărui autocaracterizare este perfect preluabilă în orice document sau context actual onest. Ilie Rad a fost, adică, și mai este încă omul unui sistem social dat (un autentic om politic și-ar fi pus, poate, problema să-l schimbe), perfect adaptabil nu din oportunism, ci din generozitate față de oameni în general, față de oamenii de o anume valoare culturală în special, valoare fie recunoscută ca atare, fie doar virtuală, scurtimea vieții sau împrejurările nepermițându-le cosacrarea. Consacrare pe care Ilie Rad, în astfel de cazuri, și-o asumă, o ia pe cont propriu, iar cartea sa de memorii își lărgește malurile, ca un fluviu ce ia cu sine toate apele cu care se intersectează, „imaginea de sine” absorbind destinele altora, mai puțin norocoși, bucuros că le poate aduce „memoria în actualitate”. „Pentru mine, recunoștința este ca o povară”, scrie el într-un loc (p. 259, în contextul prieteniei cu Liviu Rusu”); iar altădată, își încheie adevăratele „fișe de dicționar” ale oamenilor deosebiți pe care i-a cunoscut și admirat cu specificarea: „Mă bucur că i-am putut aduce memoria în actualitate” (p. 403, despre fostul său director Ioan Câmpeanu, 1928-2009).

Este și cazul fostului său profesor de limba română de la Luduș (originar din Stupini BN) Iosif Pop, sau al pedagogului Nicu Palaghie, al colegilor de liceu Traian Furnea, poet și caricaturist (despre care aflăm că este autorul Pseudofabulei puse pe muzică de formația „Roșu și negru”), Andrei Wiegner (plecat în Israel) și Iov Roiban (devenit inginer), apoi al colegului de liceu și facultate Ioan Bucșa, „un destin frânt”, dar și al profesorilor din facultate Iosif Pervain, Octavian Șchiau, Georgeta Antonescu, Dumitru Pop, Ion Vlad, Liviu Rusu, al formației de teatru studențesc „Ars amatoria”, avându-l ca lider pe viitorul scriitor Ioan Groșan, al cercului și revistei „Echinox”, conduse de un triumvirat de mare prestigiu intelectual (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic), al ciclului de conferințe inițiat de memorialistul însuși „Mărturia unei generații” (despre care spune că a fost „cea mai valoroasă idee a mea din studenție”, reușind să aducă în fața studenților de la Cluj „nume grele” ale culturii românești contemporane, precum Al. Paleologu, Edgar Papu, Al. Dima, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Constantin Ciopraga, Ion Zamfirescu etc.)

Ilie Rad a fost corespondentul și oaspetele filosofilor Constantin Noica și D.D.Roșca (la acesta din urmă fiind, împreună cu soția, Doina, „ultimii oaspeți”), promotor al cercului „Albatros”, al revistelor „Excelsior” și „Ritmuri pionierești” (număr unic în 1987), editor al poetului interbelic Horia Bottea și prezentator entuziast al poetului Ion Horotan (1941-1999), coleg de cancelarie, stilizator al cărții ilegalistului Pavel Bojan etc.

Toate acestea ar fi „magistrale” ale vieții culturale românești, pe canavaua cărora s-a revărsat energia și entuziasmul memorialistului, care s-a dovedit a fi, în aceeași măsură, ctitor și cercetător de istorie literară și culturală. Și, ca în cazul oricărui istoric și om al faptei, vizibile în memoriile sale sunt în primul rând aceste direcții majore cu care viața i s-a intersectat. Mai puțin vizibile (deși există) sunt acele „destine frânte” nu atât în planul limitatei vieți biologice, cât în cel politico-ideologic, în sufocanta atmosferă a unei epoci (de dinainte de 1989) totuși restrictive și nedrepte. Căile înfundate, marginalitatea, amănuntele de atmosferă cotidiană sumbră (preferate de obicei de creatorii de ficțiune) ar fi completat, cu siguranță, o mai autentică imagine a epocii, pe care memorialistul și istoricul literar Ilie Rad o lasă, se pare, în seama celor „talentați”, pe care a știut însă totdeauna să-i prețuiască și să-i promoveze.