Cronica unei morți anunțate

Gheorghe Săsărman (9 aprilie 1941, Bucureşti), arhitect de profesie, este un scriitor din prima generaţie postbelică a subgenului SF. După absolvirea Institutului de Arhitectură Ion Mincu a fost redactor la Scânteia (până în 1974), apoi la săptămânanul Conteporanul (1974-1982). În 1983 s-a stabilit în Germania. În 1978 obţine un doctorat în teoria arhitecturii.
A publicat, între altele, Catastrofa mezonică, în 1963, în coautorat cu I. M. Ştefan, Oracolul, 1969, Cuadratura cercului, 1975 (ediţie cenzurată, 2013 ediţie integrală), Himera, 1979, 2000, 1982, Vedenii, 2007. Cel mai recent roman este Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri, editura Polirom.
Doi poliţişti găsesc într-o piaţă din München un corp uman in comă, purtând urme de violenţă şi învelit într-o pânză cu urme de sânge. Cheamă ambulaţa şi după măsurile elementare (EKG, perfuzie cu ser fiziologic) duc corpul, acum e pacient, la Spitalul Adoratoarelor lui Iisus.
Cititorul află de existenţa seculară a Ordinului Adoratoarelor Patimilor lui Iisus. Numărul memebrelor a scăzut accelerat mai ales în ultimele zeci de ani. La prezentul acţiunii, în spitalul respectiv mai există numai două membre, de vârsta a treia: Sora Scholastika, director administrativ şi Sora Kunigunde, şefa personalului. Acest spital e singurul care, prin natura lui, primeşte pacienţi fără identitate stabilită, dar mai ales fără documente de asigurare medicală.
Medicul spitalului trage concluzia, examinând rănile straniului pacient că acesta suferise o biciuire violentă şi, în mod surprinzător, fusese răstignit.
Poliţia municipală începe cercetările. Prima concluzie, stabilită ştiinţific, e şocantă. Pânza în care fusese înfăsurat corpul găsit pe caldarâmul pieţei, pe care cei implicaţi o putură numi giulgiu, era ţesută dintr-o cânepă ce nu se mai cultiva pe glob, iar particulele de polen dispăruseră din culturi de multe secole. Mai degrabă de două milenii.
Îngrijirea medicală aduce pacientul la o stare decentă şi stabilă. Începuse să emită sunete articulate, la început stinse, apoi audibile. Dar cu totul neinteligibile. Este adus un specialist în limbi antice, doctor în teologie, purtător de cuvânt al Fundaţiei Umaniste. Care recunoaşte limba vorbită de pacient: aramaica. Limba curentă în estul Madoxal, doctorul în teologie e… ateu. După stabilirea unui limbaj comun, la întrebarea firească ce nume poartă pacientul, răspunsul şochează: Yeşua Ha-Nozri. Pe de o parte s-ar potrivi cu tratamentul suferit de pacient – biciuire, răstignire – şi chiar cu materalul giulgiului, pe de alta Evanghelii pe spun că personajul a murit pe cruce, dar dispăruse din mormânt. Întreaga dogmă creştină se bazează pe Evanghelii. Şi pe miracolul admis al Învierii. Două miliarde de pământeni, nominal creştini, s-ar afla brusc într-o derută majoră, dacă vestea s-ar răspândi.
Întâmplarea că translatorul unicat al pacientului e ateu e un fapt favorizant. Are şansa de a considera suma informaţiilor primite, încununate cu declinarea numelui pacientului, mai fireşti. Dar pentru liderii Bisericii Catolice Bavareze problema e majoră la extrem. Pentru întregul eşafodaj a ceea ce ei reprezintă, realitatea cere o poziţie ultraflexibilă. Altfel s-ar desfiinţa.
Ministerul de interne al landului e obligat să-şi ia răspunderea şi-l delegă pe secretatul de Stat, Dr. Reginal Richter, cu managementul problemei.
Mai întâi secret. Imposibil, presa se infiltrează peste tot, apoi pacientul, aflat într-o condiţie funcţională, înconjurat de factori medicali şi ai poliţiei, e plasat într-o locuinţă discretă.
Dialogul pacient-translator merge mai departe. Cel ce-şi spune Yeşua neagă sistematic cam tot ce scrie în Evanghelii. Teologul, despre care nu uităm că-i ateu, nu prea e contrariat. Iar scriitorul are flerul să nu insiste asupra reflecţiilor acestuia din urmă. Personajul ia, treptat, cunoştinţă că e presupus a fi întemeietorul unei noi religii. Oricât l-ar mira – şi-l miră, dără ca scriitorul să apese pedala – insistă că scopul lui a fost lupta cu ideii Sanhedrinului, pe care-i consideră vânduţi Romei. Scopul mărturisit al predicilor lui a fost de a ridica la luptă poporul. Trezit în zilele noastre vede că n-a reuşit. N-o ia în tragic. Întregul comportament al personajului dovedeşte o forţă mentală ieşită din comun.
Aici sunt dator cu o paranteză. Tabloul zugrăvit de evanghelii îl deosebeşte net pe Iiisus de luptătorii împotriva dominaţiei imperiale. Pe care pseudoistoria i-a numit zeloţi. Bar Abbas, cel propus de Pilat iudeilor să aleagă pe cine să ierte, între el şi Iisus, conform unei cutume religioase, era zelot. Plasată în contextul biblic, luată ca ipoteză de lucru, propunerea procuratorului Iudeii era abilă politic. A prefera execuţia unui zelot suna convenabil pentru stăpânirea romană. Ce-au ales iudeii ştim. Că putem presupune, cu cunoştinţele actuale despre manipulare, că decizia pupulară fusese rezultul acţiunii agenţilor infiltraţi ai Templului, e plauzibil.
Dar recursul la momentul ultimei decizii are un singur scop. Scriitorul nu pomeneş- te deloc cuvântul zelot.. de ce? Scriitorul dovedeşte, de-a lungul celor aroape 450 de pagini, o serioasă cultură evaghelică şi chiar o structură a Bisericii Catolice Bavareze. Exclus să nu cunoască termenul zelot şi nici să nu fi observat că personajul care a apărut de nicăieri şi-şi spune Yeşua Ha-Nozri, ba chiar relatează fapte cunoscute din Evaghelii, departe de a fi întemeietor de religie, era, de fapt, un zelot pur sânge. Punând un alt personaj al romanului, căruia translatorul îi relatează mărturiile presupusului Iisus, să observe public că acesta fusese zelot, ar fi încăcat textul. Gheorghe Săsărman, ca scriitor, a mizat sistematic pe
inteligenţa și chiar pe instruirea cititorului. Aici el a lăsat pe seama cititorilor romanului să conchidă singuri ce fel de personaj fusese, în realitate, Iisus.
Grupul de personaje care se adună în jurul lui Yeşua îşi pun chiar problema ca acesta să fi călătorit în timp. Şeful poliţiei, un om serios care ştie că meseria de poliţist se înrudeşte de departe cu cea de cercetător ştiinţific, conversează cu o jurnalistă cu pregătire ştiinţifică. E fiziciană şi în dialog se face firesc referire la experimentul de la CERN, anume Large Hadron Collider. Cât de cunoscut e acesta, la nivelul marelui public? Nu ştiu. Dar scriitorul scrie pentru cititorii cu un grad de cultură peste medie. Ba chiar în text sunt infiltrate destule expresii în germană netraduse. Desigur, locul acestora într-o naraţiune care se petrece în München e potrivit.
Şi încă ceva pe această linie. Polirom a publicat romanul în 2016. Scriitorul o fi lucrat destul la el. Majoritatea detaliilor trimit la epoca prezentă, fără precizări punctuale. În text se fac 2-3 referiri la natura creştină a guvernului bavarez. Cu mulţi ani în urmă, guvernul federal se baza pe o majoritate Creştin-Democrată, aliată cu Uniunea Creştin Socială, partid bavarez. Am cercetat. În 2002, candidatul comun CDU/CSU, pentru funcţia de cancelar federal, era şi prim ministru al landului Bavaria.
De ce scriitorul, atunci de 19 ani stabilit la München, iar la data publicării romanului fiind bavarez, de 33 de ani, cunoştea elementar etichetele politice, erau arhicunoscute. Presupun că a evitat folosirea explicită a etichetelor, ca urmare a unor posibile rezerve publice. Dacă nu, atunci termenul Creştin folosit în text e oricum în rezonanţă cu terminologia generală folosită.
Folosirea termenilor ecleziastici precişi, în episoadele respective (cardinal, monsenior, prefectul congregaţiei) e atunci o inconsecvenţă? Nu. Cele 3 personaje, nu numai că sunt secundare, iar funcţiile lor se cer precizate, pentru a le înţelege implicarea.
Doctoriţa Spitalului Adoratoarelor se alătură echipei din jurul personajului. Acum îi putem spune Yeşua. Ea judecă logic. Dacă el e, într-adevăr, venit din urmă cu două milenii, e vulnerabil la patogenii microscopici care vor fi evoluat de-a lungul acestui interval. Indiferent de cum ar fi parcurs intervalul, trebuie protejat. În urma consultării cu specialişti în imunologie, prepară un cocktail de inductori acceleratori de imunitate. Spre final se va vedea că metodologia are limite…
În ecuaţie intervine un factor parazit. O casă de avocatură cu spectru extrem de larg de activitate reuşeşte să-l convingă Yeşua să accepte contractul de reprezentare. După ce translatorul – care se comportă progresiv ca agent personal – reuşise, aparent, să ia toate măsurile de siguranţă imaginate.
Dar liderii ecleziastici declanşează ofensiva. Într-o predică ţinută în catedrala ora- şului îl acuză de-a dreptul pe Yeşua că ar fi trimisul… Satanei. O coincidenţă stranie, face să se ivească un uragan din senin. Mor oameni. Avocatul inventează o manifestaţie publică, ocazionată de un soi de festival popular. Apare un asasin, adjunctul şefului poliţiei are reflexul serviciilor secrete care protejează pe preşedinţii americani. E rănit grav. Dar predica lui Yeşua n-are niciun efect. Populaţia nu-l înţelege.
Şi vine nenorocirea. Convinsă că face o faptă bună, Sora Scholastika manevrează pentru a-l frustra pe Yeşua de protecţia imunologică. Chiar când el ieşise în public. Se îmbolnăveşte, boala avansează galopant, nu reacţionează la nimic, moare în salvare, alături de doctoriţă.
Astfel, titlul romanului devine limpede. Yeşua teleportat de pe cruce, înainte de a muri, ajunge în prezent. Dar destinul său e să moară. Cine îl omoară? Oamenii. Singurii oameni care a făcut tot ce le era în putere să-i prezerve viaţa au fost un medic, deci omul ştiinţei, şi un teolog ateu. Poate, într-o anume măsură şi un şef de poliţie. Liderii bisericii reprezintă pe liderii Templului. Uraganul care aproape dărâmă catedrala reprezintă întunericul şi fracturarea capatetesmei după crucificare. Morala fabulei e că destinul lui Iisus e unic şi independent de Biserică.
Cred că episoadele legate de implicarea presei, legătura între o reporteriţă şi un poliţist, deşi sunt consolidate în arhitectura narativă, pot fi lăsate pe seama cititorilor romanului.