De la „Povestiri științifico-fantastice” din secolul trecut la „SCUTUL DACIC” al lui Călin Vasile Pop

Cine din generația anilor 50-60 nu își mai amintește de fascinantele povestiri științifico-fantastice care ne-au încântat copilăria și adolescența? Literatura științifico-fantastică de la noi a apărut în secolul al XIX-lea, dar a ajuns la apogeu în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Lucrările românești din acest gen literar au fost traduse în limbile franceză, engleză, italiană, spaniolă, germană, rusă etc. Printre cărțile de început din acest domeniu a fost „Un român în lună” de Henri Stahl (1914). Un rol deosebit în promovarea literaturii științifico-fantastică l-a avut Colecția „Povestiri științifico-fantastice”.

Cei mai cunoscuți scriitori  de literatură științifico-fantastică au fost: I.M. Ștefan (pseudonimul lui Alexandru Sergiu Sragher), Radu Nor, Adrian Rogoz, Sergiu Fărcășan, Camil Baciu, Sergiu Fărcășan, Romulus Bărbulescu, iar Vladimir Colin a reprezentat literatura de fantezie.

În prezent, acest gen de literatură se îndreaptă mai mult spre fantezie decât pe ficțiune științifică. Sunt tot mai puține edituri care publică scriitori români de literatură științifico-fantastică.

Și când ne așteptam mai puțin la o revenire a acestui gen de literatură, foarte îndrăgit acum patruzeci-cincizeci de ani, iată că apare Călin Viorel Pop cu romanul „Scutul dacic” (Editura Napoca Star, 2024).  Autorul nu este la prima „ispravă” din acest gen de literatură. Nu demult a mai apărut și cu „Lăcașul zeilor” (Editura Napoca Star, 2024).

În aventura eroilor săi de a călători prin „poarta timpului” în vremuri mai vechi, Călin Vasile Pop se folosește de o serie de cunoștințe din domeniul istoriei, arheologiei, mitologiei și chiar a unor posibile descoperii din științele viitorului (ignorarea distanțelor, comprimarea spațiului, teleportarea materiei). Autorul dovedește că este posesorul unui bagaj de cunoștințe solide și diversificate în domeniile respective.

Acest lucru facilitează acțiunile personajelor sale să se descurce în situații limită. În confruntările cu soldații daci, profesorul Andrei se folosește de tradiția dacică de a-și arde morții și a le depozita cenușa în cutii îngropate apoi în pământ. Alt aspect este utilizarea ca echipament pentru teleportare a unor dispozitive sub formă de brățări, amintindu-ne involuntar de celebrele „brățări dacice”.

Limbajul constituie un element definitoriu al ascunderii identității cercetătorilor ajunși în contact cu locuitorii Daciei după două mii de ani. Aceștia folosesc veche limbă daco-getă, iar în a doua expediție pe teritoriu extins al Traciei care ajunge până în vecinătatea imperiului Persan folosesc limba farsi. Chiar și numele rugăciunii „Tatăl nostru ” este cel vehiculat în unele documente aflate la granița dintre realitate și mit: „Har-Tios”. Numele personajelor istorice cu care cercetătorii interferează au nume reale sau provenite din mituri străvechi: regele Decebal, Marele Preot, generalul Gerula sau Regina Tomyris, fiul acesteia Spargapises, Cirus cel Mare. Unele personaje le găsim și în scrierile vechi ale istoricului Herodot care amintește de poporul masageților, un popor de origine traco-getică din Asia Centrală, la est de Marea Caspică, fiind urmat de scrierile lui Strabon, Polyaenus, Cassiodorus, și Iordanes (De origine actibusque Getarum, Originea și faptele geților). În aceste izvoare istorice, în care unele încă se mai află între mit și realitate, există menționată Regina Tomyris (formă grecească a numelui iranian Tahm-Rayiš).

Am sugerat autorului ca în viitoarea călătorie prin „poarta timpului”, profesorul Andrei să dezlege și misterul întortocheat al tunelului de sub Bucegi.

                  Macedon Tofeni

Redactor șef Revista GLASUL ARMADIEI