Pr. Radu Liviu Roșu: În dar ați luat în dar să dați

Pasul Doisprezece e realizarea unei vieţi transformate. Persoana care a început să lucreze Paşii a devenit o persoană diferită. Există o mare probabilitate, dar nu o imposibilitate, ca în acest stadiu să nu apară probleme cu consumul. Aici, întrebarea din inima gândirii şi practicii A.A. are cel mai mult sens: alcoolicul devine abstinent pentru a lucra cei Doisprezece Paşi sau el face cei Doisprezece Paşi pentru a deveni abstinent?

E posibil, deşi extrem de improbabil, ca persoana care ajunge la Pasul Doisprezece să fie tulburată, în mod regulat, de consum. Evident, asta nu e din cauză că el nu poate consuma – el va putea întotdeauna să se reîntoarcă la consum dacă va decide asta – ci din cauză că în noua lui viaţă nu mai este loc pentru consum. El s-a privit şi a făcut pace cu el însuşi – cu lucrurile bune şi rele – a făcut ce a putut pentru a repara acele arii din viaţa lui în care era nevoie de aşa ceva. Mai important, el a început să îşi reașeze relaţia cu Dumnezeu, un proces ascuns în mare parte în inima lui şi foarte personal.

Deşi e personală, natura noii lui vieţi, această ”recuperare”, e ceva ce el nu poate păstra doar pentru el. Ca şi multe alte lucruri importante  în viaţă – iubirea, iertarea, liniştea sufletească – poate păstra doar ce dăruieşte. Dacă încearcă să păstreze ceva pentru el sau, mai rău, dacă nu împarte cu ceilalţi de teamă că va rămâne fără, va pierde cu siguranţă acel lucru.

În contextul comunității Alcoolicilor Anonimi, dar și în celelaltr comunități ale Narcoticilor Anonimi, a Jucătorilor Anonimi, etc., unde acest Pas îşi are semnificaţia originală, există un îndemn clar şi real pentru alcoolicul - dependentul care şi-a început recuperarea, nimeni nu poate ajunge mai departe de atât – nu există nimeni care să fie ”complet recuperat”. Mereu există mai mult de învăţat, mai mult de făcut, există loc de mai bine. Relaţia cu Dumnezeu poate  deveni mereu mai profundă sau mai intensă.

Undeva, între începutul Paşilor şi Pasul Doisprezece, poate mai repede, poate mai târziu, alcoolicul - dependentul trece de o linie, iar viaţa sa e transformată. Pe când ajunge la sfârşitul Paşilor, el e pregătit să-şi împărtăşească experienţa cu alţii.

Spre exemplu, în istoria Alcoolicilor Anonimi, au existat momente în care persoana care avea douăzeci de minute de abstinenţă putea să îl îndrume pe cel care bea încă. Prin îndurarea Domnului, acea perioadă a trecut de mult, deşi în situaţii particulare acest lucru poate fi încă extrem de important pentru anumiţi indivizi.

La început, primii alcoolici - dependenți în recuperare simţeau ce trebuiau să facă în Pasul Doisprezece – trebuiau să transmită mesajul altor alcoolici - dependenți. Deşi poate părea ciudat, aceşti oameni erau, de fapt, motivaţi de factori egoişti. Simţeau că pentru a-şi menţine propria abstinenţă aveau nevoie să o dea mai departe. Şi asta au şi făcut. La început, căutau beţivi şi încercau să îi convertească.

Acesta era lucrul evident de făcut, luând în considerare trecutul oamenilor implicaţi. Totuşi, după o vreme, a devenit clar că în lume erau, de fapt, două feluri de alcoolici – cei care erau pregătiţi pentru recuperare pentru că ajunseseră la ”fundul sacului” şi cei care nu erau pregătiţi, adică cei care nu ajunseseră la ”fundul sacului”.

Ei şi-au dat seama că era aproape imposibil să încerce să forţeze recuperarea împotriva voinţei oamenilor. Era destul de dificil să încerci să îi ajuţi pe cei care doreau să devină abstinenţi. Cei care doreau să se recupereze erau de departe cele mai fericite situaţii. În cazul celor care nu doreau să se recupereze, situaţiile erau mai mult sau mai puţin imposibile.

Vechiul mod de a proceda era că, odată descoperiţi, alcoolicii erau vizitaţi, de multe ori la ei acasă, de unul sau doi membri A.A. Această activitate se numeşte ”munca Pasului Doisprezece”, din motive evidente. Bătând la uşă, vizitatorii nu puteau fi niciodată siguri de ce vor găsi. Uneori, găseau un cadavru… solicitarea ajutorului venise prea târziu. Alteori, găseau pe cineva care ”uitase” complet de faptul că ceruse ajutor şi care era extrem de nemulţumit de deranj. Puteau găsi pe cineva înarmat şi periculos – nimic ieşit din comun, mai ales în ţări în care armele sunt deja disponibile. Combinaţia dintre alcool şi armele de foc e letală în orice circumstanţe. Educaţia nu va face dintr-o persoană beată una responsabilă faţă de o armă.

Uneori, însă, vizitatorii găseau pe cineva care, deşi nu era neapărat prea coerent, era în mod clar o persoană care ajunsese la concluzia că el (sau ea) a suferit destul; deşi confuză, era gata să înceapă călătoria către recuperare. Bineînţeles, pot să apară multe alunecări şi căderi pe parcurs. Fericit cu adevărat e cel care devine abstinent de la primul său contact cu A.A.-ul. Însă, prin orice contact  stabilit cu A.A.-ul, se sădesc seminţele recuperării, chiar dacă ele nu dau rod pentru mai mulţi ani.

Conversaţia care se leagă între un băutor şi membrii A.A. poate să fie prima conversaţie ”reală” pe care acea persoană a avut-o de foarte mult timp. Câteodată, sentimentele de eliberare sunt incomensurabile şi (în funcţie de cât de multe îşi aminteşte) imaginea acestei întâlniri va fi mereu fundaţia pentru recuperarea noii persoane. Poate să fie prima conversaţie importantă într-o lungă perioadă de timp care să includă şi bunătate sau să îi permită alcoolicului să aibă vreun sentiment de demnitate.

Deşi oamenii care fac Pasul Doisprezece sunt în întregime responsabili pentru ce se întâmplă într-o astfel de vizită, ei nu sunt responsabili pentru rezultat, nici nu preiau problemele alcoolicului. Nici unul dintre aceşti factori nu pare să aibă vreun sens la prima vedere, dar ei conţin informaţii foarte importante. Aşa cum s-a spus deja, membrii A.A. care fac Pasul Doisprezece fac acest lucru în primul rând pentru beneficiul lor.

Acest lucru e adevărat atât la nivel altruist (nevoia de bază ca fiinţele umane să se ajute unele pe altele), cât şi la nivel practic. Întâlnindu-se cu persoana beată, văzând acea persoană în contextul situaţiei în care trăieşte (sau lipsei acesteia), întâlnind pericolele şi disconfortul alcoolismului activ, li se aminteşte în mod constant de trecutul lor şi de propriul început în Comunitate. Ei sunt încurajaţi să-şi compare propria experienţă cu cea a persoanei pe care o întâlnesc şi să caute asemănările, nu diferenţele. Aceasta e o temă de bază în A.A. şi e adevărată pentru fiecare dintre cei Doisprezece Paşi.

Nu e deloc un clişeu să spunem că alcoolicii mor cel mai adesea de “unicitate terminală”. Ei simt că, în întregul univers, ei sunt în întregime unici, în întregime singuri. Le place să creadă că problemele lor sunt nu numai mai mari decât cele cu care s-a confruntat vreodată cineva, ci şi că sunt complet de nerezolvat.

Acesta e unul dintre modurile în care ei pot să-şi suporte stilul de viaţă dificil şi distructiv. Odată ajunşi în Comunitate, însă, ei descoperă că problemele lor sunt, în mare, similare cu problemele celorlalţi, mai ales atunci când deprind îndemânarea de a căuta asemănări (noul comportament) şi de a da puţină sau de a nu da de loc importanţă  diferenţelor – ceea ce (până acum) a fost concepţia lor preferată. 

În cele din urmă, pentru alcoolicul - dependentul care ajunge la abstinenţă, premiul cel mare este ”trezirea spirituală” care rezultă din lucrarea Paşilor. Transmiterea mesajului către alţi alcoolici e pur şi simplu o expresie a acestei treziri.

Prețuiți viața și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!