Pr. Radu Liviu Roșu: ”Îndepărtarea slăbiciunilor” – începutul transformării omului

“Doamne şi Stăpânul vieţii mele, Duhul trândăviei, al grijii de multe şi al iubirii de stăpânire, nu mi-l da mie”. - Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Principiul fundamental al fiecăruia dintre Cei 12 Paşi ai recuperării din dependențe este atingerea unui cât mai înalt grad de smerenie. Fără o doză cât de mică de umilinţă, nici un dependent nu poate rămâne abstinent. Aproape toţi membrii AA, NA, DSA, JA, OA au descoperit şi că, până nu-şi dezvoltă această preţioasă calitate, mult mai mult decât le este necesară pentru simpla abstinenţă, tot nu au prea multe şanse de a fi cu adevărat fericiţi. Fără ea, traiul lor este sărac în sensuri iar în situaţii critice nu pot aduna destulă încredere ca să facă faţă neprevăzutului.

După cum spuneam în articolele precedente, cuvântul umilinţă, ca şi idealul pe care îl evocă, au o soartă nefericită în lumea contemporană. Nu numai că este greşit înţeleasă ideea; cuvântul însuşi este deseori intens antipatizat. Mulţi oameni nu au întâlnit nici cea mai vagă nuanţă de smerenie ca mod de viaţă. Multe din cele pe care le auzim în limbajul cotidian, şi o mare parte din ceea ce citim, subliniază mândria omului pentru propriile realizări.

Cu o foarte puternică doză de inteligenţă, oamenii de ştiinţă au silit mereu natura să-şi dezvăluie secretele. Imensele resurse, cum sub stăpânirea omului, promit o asemenea cantitate de binefaceri materiale încât mulţi au ajuns la credinţa că ne-am afla în zorii unui mileniu conceput şi confecţionat de mâna omului. Sărăcia o să dispară şi va fi o asemenea abundenţă din toate, încât fiecare om va cunoaşte toată securitatea personală şi toate satisfacţiile dorite.

Teoretic, s-ar părea că, odată satisfăcute instinctele primare ale fiecărui individ, nu vor mai rămâne motive pentru neînţelegeri între oameni. Lumea va fi atunci fericită, liberă să se concentreze asupra culturii şi formării caracterului. Prin doar inteligenţa şi prin truda lor, oamenii îşi vor modela propriul destin.

Cu siguranţă, nici un dependent, nu vrea să conteste importanţa realizărilor materiale. Nici nu intrăm în dispută cu acei numeroşi susţinători pasionaţi ai convingerii că satisfacerea instinctelor primare ar fi obiectivul major al vieţii.

Dar suntem siguri că nu există pe lume o altă categorie umană care să fi făcut mai multe boacăne, încercînd să trăiască după această formulă, decât dependenții. De mii de ani au avut pretenţii la mai mult decât le era destinat, la capitolul securitate, prestigiu, aventuri sentimentale. Şi când se întâmpla să le obţină, consumă ca să poată visa lucruri şi mai măreţe. Când sunt frustraţi de ceva, chiar şi numai parţial, consumă ca să uite complet de toate. Nimic nu este îndeajuns din ce cred ei că ar fi dreptul lor.

       Dependentul este atât de obişnuit să trăiască alături de propria inadecvare încât e convins că va rămâne blocat cu orice trăsături de caracter are şi că el trebuie numai să înveţe să trăiască astfel. Acest Pas se apropie de ideea centrală că, deşi dependentul a fost poate eliberat de compulsia de a consuma, el este încă îngrijorat că nu se poate schimba şi că nu se vor schimba prea multe dincolo de faptul că a încetat consumul. În gândirea A.A. însă acest lucru nu e posibil, de vreme ce nu oferă imaginea completă.

Consumul nu e decât un simptom al unei tulburări de personalitate, şi nu boala însăşi. Boala trebuie confruntată şi tratată, sau simptomul va reveni. Confruntarea cu boala are loc, de fapt, în Pasul Şapte.

       Dependenții activi trăiesc cu un amestec curios, dar mortal de mândrie şi ură faţă de sine. “Ei pot să aibă încredere doar în ei înşişi şi nu pot să aibă încredere în ei înşişi”. Se apără cu fiecare fărâmă de energie pe care o au, dar ştiu şi că nu merită, că sunt dincolo de dispreţ. Bineînţeles, consumatorul tinde să asocieze acest amestec de sentimente cu consumul său şi aproape orice dependent simte că, la un moment dat, dacă ar putea să înceteze consumul, toate celelalte ar fi în regulă.

Totuşi, odată ce dependentul încetează consumul şi începe să lucreze Paşii, devine tot mai evident că el trebuie să muncească din greu pentru a-şi păstra şi a-şi dezvolta abstinenţa. A se îmbăta, a se droga, e o activitate pasivă: pur şi simplu, toarnă suficient alcool sau drog pe gât sau sub altă formă de consum, iar corpul, mintea şi spiritul vor face restul. A deveni abstinent necesită vindecarea corpului, a minţii şi a spiritului, iar vindecarea are un preţ, iar preţul pentru această vindecare este BUNĂVOINȚA.

În momentul în care dependentul crede că nu sunt prea multe de făcut în legătură cu starea sa, apare o nouă idee. Aceasta e prezentată atât de încet, atât de subtil încât e posibil să nu o observe. De multe ori, la citirea celor Doisprezece Paşi, Paşii 6 şi 7 trec fără să fie observaţi prea mult.

De fapt, ei sunt inima programului, o culme mistică. În acest moment, relaţia cu Dumnezeu există şi începe să se dezvolte. Acum e pusă la încercare. Lui Dumnezeu i se cere să schimbe caracterul persoanei care lucrează Paşii.

Bineînţeles, Pasul nu spune nimic despre cum va face Dumnezeu asta sau în ce mod va îndeplini El acest lucru. Acesta este în totalitate prerogativul lui Dumnezeu, iar Paşii sunt foarte atenţi în a nu sugera că e posibil – în orice moment -  să prezici intenţia lui Dumnezeu.

E destul de sigur că dacă cineva i-ar spune unui băutor: ”opreşte-te din băut!”, comanda lui ar fi ignorată sau încorporată în vreun sistem de mecanisme defensive pe care alcoolicul le-a dezvoltat pentru a se menţine pe sine şi băutul său în siguranţă. Dacă aceeaşi persoană i-ar spune alcoolicului ”Opreşte-te din băut, apoi permite schimbarea ta până dincolo de  recunoaştere”, comanda nu numai că ar fi ignorată, dar probabil ar fi luată în batjocură. Totuşi, exact acest lucru face Pasul de faţă. Aceasta e schimbarea care trebuie să aibă loc, astfel încât acea abstinenţă care există deja să prindă rădăcini şi să crească.

E o caracteristică a Paşilor faptul că cele mai solicitante şi mai dificile sarcini sunt deseori strecurate în text fără ”fanfară”. Însă, aici e cea mai grea sarcină. Aici are loc recuperarea. Aici i se cere lui Dumnezeu să schimbe personalitatea dependentului. Aici e locul în care Dumnezeu face exact acest lucru.

Acest proces nu îl face pe individ perfect. Mai sunt încă multe de făcut. În viziunea filosofică  generală a Paşilor e căutat progresul, nu perfecţiunea. Perfecţiunea e limitată doar la Dumnezeu şi totuşi acţiunea lui Dumnezeu în interiorul personalităţii îl atrage pe individ către bunătate.

Observăm că formularea Pasului Şapte nu se referă în mod explicit şi exclusiv la iertare, deşi aceasta e, în mod evident, inclusă. Chiar şi pentru oamenii care au o sănătate mentală relativ bună, se pare că e mult mai uşor pentru Dumnezeu să ierte, decât pentru noi să primim iertarea Lui. Poate că de asta, Iisus a arătat mai întâi mulţimii cum putea El să facă un om paralizat să meargă (ceva ce ei puteau să vadă) pentru a le arăta că El putea să ierte păcatele (efecte pe care ei nu le puteau vedea). De multe ori, avem şi noi nevoie să reflectăm asupra acestui lucru.

       Iertarea lui Dumnezeu trebuie să fie acceptată înainte de a avea vreo valoare pentru noi. E de folos să considerăm că iertarea e un fapt, o declaraţie, o informaţie, nu un sentiment. Dacă aşteptăm să simţim că am fost iertaţi, înseamnă de multe ori că, în primul rând, am pierdut sentimentul că ce am făcut trebuia să fie iertat.

Atunci când ne iertăm unul pe altul, aşa cum ni se cere frecvent să facem în viaţa Bisericii noastre, e important să ne amintim că iertarea nu e un sentiment, ci o decizie. Sentimentele noastre pot – sau nu – să se potrivească cu decizia noastră de a ierta. De fapt, e posibil ca iertarea să fie mai semnificativă atunci când are loc împotriva sentimentelor noastre.

Dacă spunem ”Te iert” şi nu simţim nimic, probabil înseamnă că spunem, de fapt, că am uitat de o anumită greşeală, nu că am iertat-o. Atunci când sentimentele noastre sunt răvăşite, decizia noastră de a ierta e, de obicei, mult mai semnificativă. Sentimentele noastre pot (sau nu pot) să ţină pasul cu deciziile noastre – dar ele nu afectează în nici un fel şi nu influenţează iertarea.

Pasul Şapte vorbeşte despre îndepărtarea slăbiciunilor, nu despre iertarea păcatelor. Acest fapt aruncă o lumină deosebit de puternică asupra diferenţelor dintre religie şi spiritualitate aşa cum e ea definită de cei Doisprezece Paşi.

”Îndepărtarea slăbiciunilor” poate fi acceptată ca şi concept de către oamenii care aparţin oricărei religii sau nici uneia, pe când iertarea păcatelor presupune o conştientizare dezvoltată atât a păcatelor, cât şi a iertării.

Porunca frecventă a lui Hristos în Evanghelii: ”Du-te şi nu mai păcătui” are exact acelaşi sens cu înlăturarea defectelor de caracter ale cuiva. În cuvinte şi fapte, se aşteaptă că acea persoană să se schimbe. Adevărat, se poate trezi cu aceleaşi greşeli câteva zile mai târziu, dar în acel moment există sentimentul că întâlnirea cu Dumnezeu, fie ea în cadrul Paşilor sau a Spovedaniei, are drept rezultat schimbarea sau transformarea persoanei.

În Pasul Şapte, toate misterele dezvăluite în Pasul Patru cu privire la resentimente, la încercarea exagerată de a-I mulţumi pe oameni, la îngrijire, teama de autoritate şi toate celelalte, sunt rezolvate. Acestea sunt exact lucrurile pe care îl rugăm pe Dumnezeu să ni le înlăture, zi de zi, pentru tot restul vieţii noastre. ”Şi spun: Doamne, ai milă de mine; vindecă sufletul meu căci am greşit Ţie”                        ( Doxologia Mare )

Rugăciunea Sfântului Efrem este una dintre cele mai iubite din nesfârşitul număr de rugăciuni disponibile creştinilor ortodocşi. E recunoscută imediat ca fiind rugăciunea deseori însoţită de mătănii. Gestul mătăniei e bun pentru suflet, dar şi pentru trup. Totuşi, acţiunea nu ar trebui niciodată să ne îndepărteze de cele mai importante cuvinte ale rugăciunii însăşi care sunt potrivite din multe puncte de vedere a fi rostite ca şi rugăciune a Pasului Şapte:

“Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

Duhul trândăviei, al grijii de multe şi al iubirii de stăpânire, nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, a răbdării şi a dragostei, dăruieşte mie, slugii Tale.

Aşa, Doamne dăruieşte să îmi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor “Amin”.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!