Adam n’est pas mort

Un simț poetic distins, dublat de o îngemănare a resurselor meditației cu acumulările generate de trecerea activă prin cultură, caracterizează poezia lui Theodor Damian, situând-o pe un palier înalt, bine fixat în borne intelectuale sigure. Creația lirică a poetului vine pe filieră teologică fără ca afectul să fie ocolit. dar, deseori, cenzurat. 

Recent, poetul a publicat la Editura Vinea, București, 2024, volumul „Adam n’est pas mort”, o carte în limba franceză incluzând poezii editate anterior în câteva tomuri. Traducerea a fost realizată de Marcela Hădărig, o reputată traducătoare afirmată în câteva remarcabile proiecte în limba franceză. Cele mai multe poezii au fost selectate din volumul „Poemele de la Maria Eich”, apărut la Editura Timpul, Iași, 2021, cu o considerabilă prefață semnată de Theodor Codreanu. Poeziile sunt rodul spiritual al reflecțiilor și frământărilor din nefasta perioadă pandemică datorată coronavirusului, un răstimp de cinci luni petrecut în Germania la mănăstirea augustiniană „Maria Eich” din Planegg (Bavaria), la 13 km de München.

Pentru cine îl cunoaște pe poetul Theodor Damian și l-a auzind vorbind măcar o dată pe preotul Theodor Damian nu este surprinzătoare simplitatea și sinceritatea parcursului său poetic trădând o vădită profunzime și un neîndoielnic respect față de puterea demiurgică, modelatoare și ispășitoare a cuvântului. 

Ceea ce impresionează în opera poetului este faptul că deși lumea poeziilor este lină, calmă, fără turbulențe, starea degajată de lectura poemelor este una a investigației, inducând un impuls ontologic care tulbură ființa umană orientând-o către aflarea unor sensuri mai înalte prin căutare, întrebare și meditație. De remarcat că meditația poetică are întotdeauna un sens ascensional, niciodată tern și plat, simbolistica tinzând spre înalt.

Prima poezie, aleasă nu în mod aleatoriu ca titlu al volumului, „Maria Eich”, dă de gândit cât e omul de mic și cum se cramponează și se agață de lucruri materiale în speranța de a le înțelege pe cele spirituale. De ce să facem diferența între vii si morți, „căci n-ai cum să știi/ câți vii sunt morți/ și câți morți sunt vii”? Astfel ne putem întreba: Câți sunt morți spiritual fără să știe? Si câți morți sunt vii în inimile și gândurile noastre încontinuu?. “Singura scăpare-i pustia/ de acolo începe/ cu adevărat/ veșnicia…” conchide poetul în „Launtricul animal”, reflectând în liniște și contemplare și înțelegând simplitatea vieții pe care numai oamenii o complică. Nu oricine poate înțelege și nu oricine e dispus să accepte că nu suntem nemuritori și „nu există nicio injecție/ din care nu se mai moare”. Poetul evocă în fața ochilor minții frumusețea naturii și a credinței, dar și avertizează că focul poate fi, de asemenea, atât purificator pe de-o parte, cât și devastator, pe de alta („Frumusețea Mariei”). Poezia „Du-te și spune”, ne îndeamnă să ne facem inventarul spiritual „să vezi câte lumini/ în alții ai semănat/ și câte candele/ şi chibrituri/ ai risipit”. Ce este mai important pe lumea asta? Cu câți oameni suntem conectați aici pe pamânt și în cer? Câte averi am strâns aici pe pământ? De asemenea, ne îndeamnă să recunoaștem cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu și să propovăduim cuvântul Lui: „du-te și le spune/ cât bine ți-a făcut ție/ Dumnezeu”. Ca un laitmotiv, poeziile „În noaptea aceea”, „Spectacolul începe”, „Închisoarea”, „Dezbrăcarea de slavă”, se constituie într-o atenționare despre cât suntem de pământeni și despre cum trebuie să trecem prin încercări grele ca să facem deosebirea „între fumul de tămâie/ sau de pucioasă”. Asocierea pandemiei cu pustia nu e întâmplatoare. Este punctul de fugă, cel care adună în sine direcțiile de lectură. Chiar de la început, poetul ne pregătește și ne sugerează, în același timp, să ne uităm adânc în sufletul nostru și să reflectăm dacă în această perioadă de „închisoare” am contemplat că am fost închişi numai pe o anumită perioadă sau toată viața noastră. Prin poezia „Uciderea păsărilor”, poetul ne previne că distrugând natura, pe care o credem inamicul nostru, ne distrugem de fapt pe noi ca specie, focul devenind un inamic din nou pe care omenirea îl folosește în mod greșit: „Va veni vremea/ și acum este/ când păsările vor muri/ și lumea va fi mistuită/ de flăcări// Când păsările noastre vor muri/ din pântecele mamei/ prunc nu va mai ieși”. „Capcana” modernă care face să ne risipim viața este nocivă pentru că „Acum alergăm dintr-un/ tentacul în altul/ fără să simțim înghițirea/…/ și ne hibridizăm firea…” („Caracatița electronică”). În partea a treia a volumului, autorul încearcă să ne dezvăluie „secretele” vieții, astfel că ceața se va ridica, iar noi vom putea vedea „întunericul de sub pleoape” atunci când vom înceta să trăim după poruncile noastre („Minunile le face altcineva”). Trebuie să ne păstrăm credința, „de aceea nu uităm/ ce-am iubit/ aici este taina și cheia/ ca-ntr-o veșnică pomenire/ așa trecem/ din ziua aceasta/ spre aceea fără de asfințit („Nu uităm ce-am iubit”). Periodic, poetul ne amintește că suntem literă din Cuvânt, că nu trebuie să ne simțim mici și neînsemnați („Ești literă”). Poezia „Singurul tău război” ne reamintește de lupta cu noi înșine: „Oare cum e să mori/ aflând că din moarte/ ieși înviat/ și că lupta cu tine însuți/ rămâne singurul tău război/ câștigat”. Dușmanul e în noi, dar avem alegerea să hotărâm: stânga sau dreapta („Suflete al meu”). Totuși, „Viața ta/ ca propria ta poezie/ de fapt/ unul o gândește/ și altul o scrie/ Cad literele/ una cate una/ din cuvânt” („Viața ta”). În poezia care dă titlul volumului, „Adam n-a murit/ ci doarme/ doarme aşa înviat/ în cochilia de aur/ a Cuvântului întrupat” („Adam n-a murit”). Poezia „Foc” e un strigăt către cer, este „focul dumnezeirii/ copleșitor/ ca atunci când te macină/ dorul/ dar nu știi/ de cine ți-e dor”. Opul se încheie cu „Taina Rinului”, atenționându-ne că „ce a făcut Dumnezeu/ nu mai coincide/ cu ce vrem noi/” și că „De fapt pământul/ trebuie să fie o oglindă/ a cerului/ cu toate că/ oricât s-ar strădui lumea/ nu va afla niciodată/ cheia misterului”/…/„și te rogi/ precum în cer/ așa și pe pământ”.

Poeziile lui Theodor Damian comportă o abundentă încărcătură filosofică. Poetul nu trăiește nici iluzii, dar nici certitudini, ci într-o evidentă frământare emoțională pentru găsirea unui drum veritabil. Nu este întâmplător că simbolistica pe care o valorifică este una bogată: elemente primordiale (focul și apa) asociate cu timpul, ploaia amestecată cu lacrimi, copacul, cuibul, păsările, fluviul, ghinda. „Ziua a opta” este menționată de multe ori, ca și Apokalipsa. Deseori, starea proximă a poeziei este căutarea, punerea sub interogație, dorința de înțelegere superioară, implicarea și așezarea în spațiul sacru. Incontestabila căutare pe care o trădează creația încarcă poezia cu noi sensuri și dă altitudine universului poetic. Mai trebuie observat că poezia lui Theodor Damian trece adeseori spre nivelul meditației metafizice. 

Închei prin a conchide cu propria mea opinie potrivit căreia într-un imaginar lingvistic bine condus, poezia lui Theodor Damian evocă în mod răscolitor fragilitatea ființei umane în relație cu timpul, condiția sa trecătoare, încercarea de regăsire a reperelor. Cartea se remarcă prin aceea că arealul lingvistic din care sunt extrase cuvintele este cel apropiat și cunoscut bine, astfel că odată așezate în vers își fortifică sensurile spre a ridica poezia la condiția de meditație existențială. În fine, se poate aprecia că volumul este o probă indubitabilă a unei admirabile îmbinări ale talentului poetic al lui Theodor Damian cu menirea sa duhovnicească.