Poezia stânjenel

Stingher şi singur e poetul Theodor Damian în cartea „Stihiri cu stânjenei”, Editura „Tipo Moldova”, Iaşi, 2007, volum îngrijit de M.N. Rusu. „Stihiri” e pluralul de la „stihiră”, „imn bisericesc ortodox cântat în cadrul slujbei de dimineaţă”. Vechiul substantiv pentru vers, „stih”, la care ne-am gândi invariabil, are pluralul „stihuri”. Dar şi „stihia”, cu „stihii”, stă prin preajma sensurilor întâlnite, ducând ideea spre „himeră, nălucă” (fig.) sau „pustietate, singurătate, sălbăticie” (poetic). „Stânjenel” este numele popular pentru floarea de iris, cu varianta „stânjen”, care aduce în preajmă un anume fel de-a fi, „stânjenit”, adică „sfiit, stingherit, jenat, sfios”, pentru planta de culoare violet, albastru, cel mai des, dar şi galben sau alb.
Toate aceste sensuri, vechi şi noi, se potrivesc poetului şi poeziei. Theodor Damian şi le însuşeşte, ca făcând parte din modul personal de a privi lumea, de a înţelege rostul poeziei, de a exprima stări şi sentimente, greu de cuprins în „cuvinte potrivite”.
Poetul Theodor Damian se defineşte astfel, în versurile: „eu sunt trenul legat de peron/ a ruginit lanţul/ peronul a intrat în mine/ şi eu în el/ peronul pleacă şi trenul rămâne/ ceva s-a întâmplat şi cu impegatul de mişcare/ adulmec o derută ciudată/ şi mută/ aştept un întârziat semnal de alarmă” (în „Buletinul e o formă de impostură”, pagina 11). Condiţia lui este de contopire cu realitatea, de intrare în materie, de înţelegere a ceea ce e de neînţeles.
Din starea de contemplare a spectacolului lumii, cu scene diverse, se distinge o idee centrală, aceea a importanţei iubirii pe pământ: „Şi totuşi oamenii merg spre iubire/ orbeşte/ noroc că iubirea nu doare/ atunci când ploaia întregului cer/ cade pe puntea unui singur/ vapor” (din „Singurul mod în care existăm”, pagina 19), cu regretul unui timp apus, dar necesar: „când ne uram ne mai lega ceva” ( idem, pagina 21).
Între lume şi poet sunt mult discutatele vase comunicante, schimburi de locuri, transmitere de semnale, cu mesaj: „Mă uit la lume din nou/ dar înainte să văd lumea/ văd gratiile/ nu ştiu cine e după gratii/ lumea sau eu” ( „Despre captivitate”, pagina 81). Îndoiala filosofică, poetică, existenţială, creează în poezie atât o imagine stranie, plastică, cât şi un dialog surd între sine şi ceilalţi.
Salvarea a tot şi a toate se află, şi de această dată, în legătură cu lucrurile sfinte, cu atât mai mult pentu un poet – teolog: „Noroc că izvoarele cerului/ nu se încuie niciodată/ că la nevoie/ Iordanul curge şi înapoi/ că albia sa nesătulă şi generoasă/ ca o bufniţă umblă/ prin oasă/ ne munceşte şi ne răsfaţă/ ca gaura acului pe aţă/ ca gura de rai/ întotdeauna fulgerând/ dar niciodată/ trăsnind piciorul pe plai” (din „Iordanul curge şi înapoi”, pagina 41).
Fragmentul „Dacă nu poţi veni la întâlnire/ trimite găleţile tale de apă/ să se umple la fântânile/ întâlnirii” ( din „Găleţile tale de cristal”, pagina 60) deschide o poartă către celălalt, cititor, absent sau prezent de la întâlnirea cu poezia, faţă de care poetul manifestă apropiere, căldură, înţelegere, ca pentru un prieten.
Definindu-şi singur creaţia, Theodor Damian susţine, în poemul „Stânjenei roşii” ( culoare aleasă ca abatere, ca întâmplare, ca ceva deosebit, altfel decât în mod normal), următorul postulat: „cartea mea e ţara stânjeneilor” ( pagina 54 ). De aceea am ales titlul „Poezia stânjenel”, ca parte a unei ţări de poezii.