Ștefan Borbély: Fotografii

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? ( Menuţ Maximinian)

Pentru mine, Mama a fost raza de lumină a unei copilării lipsite, în general, de nori amenințători. O prietenă, mai degrabă, decât o instanță educativă, punitivă. Mi se tot spunea că a fost una dintre frumusețile orașului, curtată de zor la serile dansante organizate săptămânal. Ca meserie, a ales fotografiatul, intrând în singurul atelier de acest fel din Făgăraș de la vremea respectivă, Szabó, motivele opțiunii rămânându-mi nelămurite integral până-n ziua de azi, deși, din câte am înțeles, erau în mod paradoxal legate de... istorie. Pe Mama, care avea și o soră vitregă, Dictatul de la Viena o prinsese dincolo de Olt (adică de graniță) la mai puțin de 13 ani, neputând fi recuperată de mama ei decât după război, printr-un act de naturalizare. Anii de atunci, petrecuți de una singură în Baraolt, localitatea ei de baștină, i-a declanșat o psihoză de orfan abandonat (tatăl ei murise înainte) și întâmplarea a făcut ca la Studioul Szabó să se reunească mai multe fete cu un vag sindrom similar, atrase, probabil, de figura paternă, de om-pâinea-lui-Dumnezeu a proprietarului și, cu siguranță, de faptul că și-a condus business-ul ca pe o afacere de familie, oferindu-le angajatelor nu numai salariul lunar de trebuință, dar și câte un loc la masa de prânz. Făgărașul avea o tradiție în acest sens: la fel procedaseră cei doi mari cofetari ai orașului, Chiba și Embacher, toate micile afaceri ale zonei (dogari, pielari, tăbăcari, casornicari etc.) sporindu-și veniturile prin solidarizarea sinceră a celor care lucrau la ele, convertită la sfârșit de săptămână în plimbări pe Corso (o potcoavă stradală din Centru, betonată abuziv azi), în ieșiri colective pe malul Oltului sau la munte.

            La Szabó mama a învățat să fumeze, îndeletnicire nu prea bine văzută atunci când la ea se dedau femeile (bărbații locali fumau ca furnalul), dar acceptată ca indiciu de atipicitate socială, acesta fiind, probabil, cel dintâi impuls existențial pe care, în mod instinctiv, l-am deprins de la Mama: să am curajul să merg împotriva curentului, să nu-mi fie rușine că sunt altfel. Țigări i-am adus de peste tot pe unde am umblat, inclusiv „cuișoare” răsucite dintr-o singură foaie de tutun din India, și le-a savurat pe toate fără egal, cu o singură excepție, Gitanes Populaires din Franța, pe care le-a pus deoparte cu o grijă circumspectă, fumându-le apoi pe îndelete, în secvențe de timp limitate.

            Stând zilnic, cu orele, în studioul foto al orașului, aici am învățat primele rudimente de percepție estetică, adică faptul că frumosul trebuie judecat prin darea la o parte a sentimentelor care îl pot distorsiona. Mama nu pregeta să-mi spună că orice față umană dispune de propria sa asimetrie, invizibilă la o scrutare frugală, și că fotografierea din chiar unghiul acelei rupturi de falie marchează punctul în care arta se desparte de rutină, luând-o pe căile ei specifice, misterioase. Era și abonată la o revistă foto care venea lunar din Ungaria (păstrez colecția și acum), care avea o rubrică dedicată erorilor de încadrare și expunere. Tot migălind să înțeleg unde „se rupe” instantaneul obișnuit pentru a scoate la iveală frumosul care nu se poate zări de la prima ochire, am ajuns la anamorfozele lui Baltrušaitis și la estetica abstruzului care-mi colorează viața și eseurile, sugestia că n-aș fi la tot pasul integral logic fiind cel mai subtil elogiu care mi s-a adus până acum. Mi-au plăcut, în consecință, Gaudi la Guell și Dali în muzeul de la Figueras: să faci tranziția de la cerc, ca formă perfectă, la ou și apoi la scoică e cea mai profundă lecție de estetică pe care o poate deprinde cineva. Mai spun și acum, epatând, că e o glorie să fii abscons, majoritatea interlocutorilor mei fiind de părere că o mai bună dovadă de retardare nici că se poate găsi.

            Prietenă-mi fiind, Mama a fost prezentă la toate momentele esențiale ale vieții mele. A venit la Lipova, când eram în armată, și m-a însoțit în prima zi de profesorat de la Tg. Mureș, intrând cu mine în sala de clasă. Pentru admiterea la facultate, din 1972, a tot căutat, prin intermediul făgărășenilor, o gazdă temporară la Cluj, și a găsit-o pe Strada Făgărașului 13. Ulterior, când s-a afișat lista alfabetică a candidaților unde eram al 13-lea, am început să sper că o să intru. Ne-am așezat în poziții diferite, strategice în curtea facultății, nu care cumva să scăpăm vreo vorbă din lista finală care se citea de la o fereastră și, deși nu am reușit să intru al 13-lea, un 13 tot a existat în portofoliul meu de admitere, întrucât, dacă adunai cifrele care compuneau media, ajungeai la numărul dorit. Abia de am mai observat că ne-am întors la Făgăraș într-o zi de 13...

            Mamei îi plăcea la Sâmbăta de Sus, „la Complex”, cum i se spunea atunci, și de la ea am moștenit „locul meu de suflet”, vechea masă de piatră care străjuiește micul lac cu păstrăvi aflat în incinta mănăstirii. I s-a adăugat și una nouă între timp, frumos finisată, cam artificială (calchiată după Brâncuși), dar tot pe cea veche o caut atunci când revin în zonă, cu o regularitate anuală. Cel mai mult, Mamei îi plăcea tăcerea susurândă de lângă pârâul care cobora de la cabană, unde stăteam cu orele pe o pătură, așteptând ca lumea, oricum nu foarte numeroasă pe atunci, să se mai rărească. Urcam spre Fereastră, eram înfrățiți cu brazii, strângeam conuri pentru a le polei cu bronz de Crăciun, acestei pasiuni, foarte firești pentru un făgărășan, datorându-i-se și cea mai șocantă drumeție montană pe care am făcut-o împreună, în August 1968, când ne-a prins intrarea rușilor în Cehoslovacia undeva pe Platoul Bucegilor, în apropierea Cabanei Omu. Se vorbea de război, toată lumea fugea, cobora în pripă. Ajungând la Bușteni, n-am reușit să urcăm în primul tren spre Brașov, dar l-am luat pe următorul. N-am fost panicat deloc, doar surprins că era primul tren în care nu reușesc să urc și că era atâta lume agățată de trepte: știindu-mă cu Ea, lângă Ea, am simțit, dimpotrivă, o siguranță aparte, interioară, pe care, tot căutând-o de atunci încoace, n-am reușit s-o regăsesc decât în anii din urmă.