Părintele Alin Cîndea: Atingerea care eliberează

Există momente în Evanghelie în care gesturile lui Isus sunt atât de simple, încât aproape că trecem prea repede peste ele. În Evanghelia de la Luca 13,10-17 nu avem de a face nici cu furtuni potolite, nici cu mulțimi hrănite miraculos, ci doar o femeie – o femeie „gârbovită de optsprezece ani”, prizonieră într-o poziție din cauza căreia nu mai putea privi demult cerul. Un trup încovoiat, o viață trăită cu greutăți, o viață derulată cu privirea în jos.

Și totuși, exact acolo, într-o sinagogă banală, într-o zi de sâmbătă aparent obișnuită, Isus o vede. Karl Rahner spunea că „harul lui Dumnezeu este mereu mai aproape decât credem, doar că noi suntem adesea aplecați, incapabili să-l observăm”. Textul pare scris ca un comentariu la această întâmplare: Isus o cheamă, o atinge, o ridică. Nu există formule complicate, doar un act de apropiere și o eliberare.

Evanghelia vorbește despre boală, dar realitatea spirituală pe care o indică merge mult mai adânc. Există oameni gârboviți pentru că viața i-a apăsat: dureri, pierderi, singurătăți, rușini. Dar există și o specie ciudată de „gârbovire voluntară”: cei care trăiesc privind doar trecutul, trăind din gloriile de odinioară, „premianți eterni ai clasei a opta”; cei care se pleacă asupra propriilor certitudini, incapabili să ridice privirea spre noutatea lui Dumnezeu; cei care se încovoaie ca să-și privească mereu posesiunile, succesul, numerele, reputația; sau, mai subtil, cei care se apleacă asupra celorlalți, dar nu ca slujitori, ci ca inspectori morali – reutilizând în fiecare zi aceeași riglă, devenind, după expresia lui Romano Guardini, „paznici ai literei, incapabili să mai audă muzica Spiritului”.

Și apoi există categoria cea mai delicată: cei care, fiind ei înșiși gârboviți, încearcă să-i facă și pe alții la fel. Dacă nu pot privi cerul, nu suportă ca altcineva să o facă. Este o logică veche, încă prezentă în sinagogă: „nu așa”, „nu acum”, „nu tu”, „nu azi”. Rigidități care se camuflează sub pretextul „regulilor”, dar care ascund, de fapt, un disconfort profund față de libertatea pe care Cristos o aduce.

Interesant este că în această scenă femeia nu vorbește deloc. În schimb, vorbește mai-marele sinagogii – probabil un om foarte ordonat, convins că Dumnezeu acționează doar în intervalul orar aprobat liturgic. Isus îl dezarmează cu un argument simplu: dacă pentru animale știi să faci excepții, cu cât mai mult pentru un om legat de suferință? Sfântul Augustin comenta acest pasaj spunând: „Adevărata Lege nu oprește binele, ci îl provoacă.” Acolo unde oamenii au văzut abatere, Isus a văzut oportunitatea de a elibera.

Evanghelia menționează explicit: „optsprezece ani”. Să recunoaștem: nu este puțin. Atât de mult poți rămâne prizonier într-o idee greșită despre tine, într-un resentiment, într-o vină nerezolvată, într-un ritm de viață care te strivește. Uneori, durează ani până când cineva – sau Cineva – îți spune: „Ești dezlegat.”

Unii sunt aplecați nu de răni, ci de oboseala de a juca mereu același rol. Alții sunt închiși în sine, pentru că își compară fiecare pas cu pașii altora. Unii poartă rușini care nu le aparțin. Iar alții, paradoxal, sunt gârboviți de un exces de „corectitudine”, uitând că legea fără milă nu îndreaptă, ci îndoaie.

Această vindecare trimite direct la cuvintele lui Isaia: „Ridicaţi-vă ochii spre înălţime și priviți…” (Is 40,26). Chemarea de a privi în sus este, în Scriptură, forma de bază a încrederii. La fel, psalmistul spune: „Îmi ridic ochii spre munți: de unde-mi va veni ajutorul?” Privirea ridicată este primul pas spre redobândirea libertății. Și femeia vindecată face exact acest lucru: se îndreaptă – și începe să-l laude pe Dumnezeu. Ridicarea și recunoștința merg împreună.

Poate că nu suntem gârboviți fizic, dar fiecare poartă, din când în când, propria formă de încovoiere: tensiuni care se resimt în umeri, responsabilități care apasă ca niște plăci de beton, gânduri care ne țin „aplecați” asupra aceluiași lucru, sau pur și simplu obiceiul de a trăi privind doar asfaltul din fața pașilor.

Dar vestea bună a textului este aceasta: Isus vede înainte ca noi să cerem. Tereza de Lisieux scria: „Dumnezeu ne ia de mână mai repede decât ne ridicăm noi ochii spre El.” Femeia gârbovă nu-l caută; Isus o caută pe ea.