Elena M. Cîmpan: Începe școala

Decât să auzim reclame cu „bec tu scul”, să ne facă să ne gândim la bec, de câți wați, la tu, nu la eu, și așa mai departe, într-o limbă străină, o sintagmă preluată de-a valma și rostogolită în spațiul românesc, mai bine să recunoaștem simplu că începe școala în buna tradiție a lunii septembrie, a toamnei.

      Începutul școlii este pregătit, anticipat, preocupat și visat. Începutul școlii „debutează” de pe la sfârșitul lunii august, ca o introducere, urmează un cuprins plin de agitație, până sosește, de-a binelea, prima zi de școală.

       Întâlnindu-mă, zilele trecute, cu elevi și întrebându-i ce fac, aceștia mi-au răspuns așteptăm școala. Pe moment, am surâs ca la un răspuns confecționat, dar apoi, gândindu-mă mai bine, am constatat că elevii sunt nerăbdători să meargă la școală, găsind acolo un loc de manifestare intelectuală, că școala mai este așteptată în preocupările tinerilor. Într-un dialog succint cu colegi profesori, pentru că profesorii vin mai devreme la școală, timp de pregătiri și acomodări, organizări, unii dintre ei, de aceeași părere, au spus că parcă nici n-a fost vacanță, așa de repede a trecut timpul, ca niciodată.

      Între aștept școala și parcă nici n-a fost vacanță se formează un prezent continuu, o școală continuă, care nici nu s-a terminat și începe iar. De fapt, nu ieșim niciodată din „modulul” școală, orice am face.

       Anul școlar 2026-2027, „six seven”, în argou școlăresc, ce reprezintă nevoia tinerilor de a se regăsi în ceva numai al lor, „de validare și apartenență la un grup”,  „nevoia de a fi văzuți, auziți și acceptați în societate”, cum spun specialiștii, acest an școlar ce începe va avea rolul să recunoască, să accepte, să ateste că școala este una dintre cele mai frumoase instituții de formare, fără de care ne-am prăbuși, inculți, săraci, anonimi.

     Frumusețea școlii, ce vine din interior, ne face să ne amintim de o idee veche, în timp, dar atât de actuală: „Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește în ea.” Poate că acest spirit îi face pe elevi să aștepte școala și pe profesori să aibă sentimentul că nici n-au plecat în vacanță. Școala este o prelungire a noastră, o formă de existență pe bază de cunoștințe. Ca să dezvolți competențe, întâi trebuie să ai cunoștințe, spunea odată Nicolae Manolescu. Frumusețea școlii nu este destul să existe, ea necesită afirmare zi de zi. De aceea elevii așteaptă școala, ca să o vadă cât e de frumoasă. Și profesorii nu pleacă bine, că se și întorc la ea, ca la ceva ce trebuie îngrijit, ca grădina lui Voltaire.

       Fiecare cu școala lui. Care l-a format, dintr-un colț de lume, uneori îndepărtat, căreia îi poartă respectul cuvenit. Școala pe lângă care trece zi de zi și unde învață copiii, nepoții. Școala spre care se îndreaptă și unde semnează prezența ce trece dincolo de timpul zilei. Și mai este școala ca aspirație înaltă, unica în măsură să împlinească idealuri.

       Începe școala. E ca începută. Ca o poveste, ca un film, la care ne grăbim să nu pierdem nimic. Mai ales începutul.